Premium
Radu Antohe nu vede cu ochi buni agricultura anului 2022, deși anul trecut a fost unul de excepție în acest domeniu. Lipsa de pregătire profesională a generației tinere de fermieri și dezootehnizarea agriculturii sunt printre cauzele pe care profesorul Antohe le consideră piedici mari în agribusinessul de azi. Radu Antohe este doctorand al ASE și lector universitar al Facultății de Economie Agroalimentară și a Mediului, expert în dezvoltare rurală și politici agricole. El a fost și consilier al premierilor Grindeanu și Dancilă.
Cu o agricultură bipolară, cu o populație majoritar rurală și imbătrânită, cu o scădere demografică și cu o așezare geografică de invidiat, având câte o treime din totalul suprafeței luncă si câmpie, altă treime deal si podiș, alta fiind submontan si montan, România își asteaptă cuminte locul de start pentru o nou ciclu concurențial într-o politică agricolă comună, într-o echipă sau familie europeană, cu drepturi și îndatoriri pentru fiecare Stat membru, anunță capital.ro.
Când vorbim astăzi în Europa de agricultură, vorbim de performanță. România, la final de al doilea exercitiu bugetar european după integrarea din 2007 în Uniunea Europeană, a continuat să se dezvolte așa cum a știut mai bine. Cert este că ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut (PIB) a scăzut de aproape cinci ori în ultimii 30 de ani şi a ajuns anul trecut la circa 4%, conform analizelor oferite de Institutul Naţional de Statistică şi de Eurostat. Valoarea agriculturii românești în PIB era de 5,8% în 2007 iar în 2019 ajunsese la 4,1%. O evoluţie normală dacă privim la rece. Însă pe măsură ce economia crește şi avansează de la una nedezvoltată la una în curs de dezvoltare, ponderea agriculturii scade, dar crește valoric. În schimb industria creşte semnificativ, ceea ce este și normal, industria rămânând un factor de progres durabil. De asemenea, ponderea în totalul forței de muncă a scăzut si ea. Productivitatea muncii la fel, care a stagnat în cel mai bun caz, în comparație cu alte sectoare din economia românească și este din păcate în urma mediei europene în acest domeniu.
Dezvoltarea agriculturii este esențială pentru integrarea europeană și pentru îndeplinirea obiectivelor de coeziune socială.
Din punct de vedere al evoluției, ultimii ani au fost total opuși din punct de vedere al performanței. După anii precedenți cu o evoluție bună, anul 2020 a fost marcat de o secetă severă, apoi anul acesta a fost unul bun pentru producțiile cerealiere. De altfel România si-a recâștigat statutul de țară agrară, ceea ce este un lucru lăudabil. Consolidarea sectorului vegetal a început să-și arate roadele, dar revitalizarea celorlalte sectoare din agricultură au rămas un deziderat încă greu de atins.
Agricultura modernă și inovativă, cea aducătoare de profit și de liniște socială, trebuie privită din trei perspective, una a finanțărilor prin utilizarea eficientă a tuturor surselor disponibile la nivel european si național, a doua a asigurării trasabilității siguranței și securității alimentare, mai ales acum în pandemie, a accentuat nevoia producției ca să consumi de acolo de unde trăiești, adică o producție locală, după principiul “ Gândești global, consumi local” și o a treia perspectivă, a construirii unui sector agroalimentar durabil, prietenos cu mediul înconjurator, care să asigure stabilitate și siguranță fermierilor pentru a nu-și pierde îndeletnicirile, să asigure continuitate pentru viitoarele generații, să aibă garanția unui trai mai bun în zona rurală, pe scurt, predictibilitate și stabilitate economică.
În contextul analizei realității dominante a zonei rurale românești, mai ales al noii politici agricole comune aprobate recent, cu mai mult verde prin acest Green Deal ori prin evidențierea trasabilității Farm to Fork, evoluția agriculturii românești este marcată de unele fenomene economice și sociale, printre care cele mai evidente ar putea fi: lipsa de pregătire profesională a generației tinere de fermieri, creșterea galopantă a prețului input-urilor folosite în agricultură, fenomenul de dezagriculturalizare prin nelucrarea terenului agricol, continuarea exodului și impactul schimbărilor climatice, printr-o tendință de dezootehnizare a agriculturii, prin scăderea efectivelor de animale și pierderea potențialului genetic căștigat în atâtea generații, apropo, mai nou devenind acest sector și poluator în concepția unora, printr-o exploatare necuviincioasă, epuizarea și deșertificarea fizică a solului, lipsa importanței gestionarii managementului apei în agricultură, un mare factor de risc, dispariția cvasitotală a economiei rurale sociale, formele de cooperație meșteșugărescă etc.
Prin urmare, în contextul provocărilor anului 2022, în acest stadiu pandemic către post-pandemic COVID- 19, cu o criză economică, cu o creștere tranzitorie a inflației și o scădere a puterii de cumpărare a consumatorilor, prin efectele unei penurii de măsuri, de capital în agricultură, o reducere a finanțărilor, cu un control slab al cheltuirii fondurilor, agricultura poate avea de suferit. Continuarea încurajării comunicării și asocierii în agricultură reprezintă o necesitate. Încă avem un procent mic, sub media europeană. Când nu existăm într-o Europă în care agricultura pe lângă rolul de a hrăni, este și un producător semnificativ de energie, asta trebuie să ne dea și mai mult de gândit.
Pe de altă parte, riscul creșterii ponderi cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale ale populației, ne vor putea oferi surprize neplăcute și o imagine descurajantă. România nu va avea o criză alimentară , dar o perturbare în lanțul de aprovizionare se va simți dacă nu vom gestiona eficient acest domeniu. Bruma de gospodării țărănești sau ferme familiale viabile pe care o mai avem în satul românesc, mai ales pe zona de munte, va fi garanția că nu ne vom confrunta cu o criză alimentară ori cu o foamete. Mai mult, în conștiința publică, combaterea risipei alimentare va fi prioritară în astfel de vremuri.
Cheltuielile cu alimente importate dețin încă o pondere mult prea ridicată, de neconceput pentru o țară agricolă ca România, acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Este important de reținut că peste 50% din importurile alimentare și comerțul intracomunitar ale României, încă le reprezintă produsele care ar putea fi obținute în țară, de exemplu: carne și preparate din carne, făină și produse făinoase, soia și șroturi de soia, legume proaspete, fructe, flori, zahăr, tutun, hamei etc
Așadar o înșiruire de vulnerabilități care vor perturba un sector ce este din ce în ce mai mult supus unor tendințe de performanță gândite sustenabil. Fără o abordare logică prin programe acceptate în urma unor analize, cu responsabili care să urmărească îndeplinirea unor indicatori de performanță rezultați, acest lucru nu va fi posibil. Fără o creștere a randamentului de producție pe unitatea de suprafață, pe cap de animal, nu vom putea fi competitivi.
Amânarea digitalizării în agricultură reprezintă un mare risc. Sistemele tehnologice inovative nu mai sunt un deziderat, sunt un necesar primordial. Fără investiții cu cap, corelate între producții obținute și o valorificare într-o epocă digitală, în condiții de eficiență economică, nu vom putea vorbi de vremuri trainice. Viitorul nu va inventa o altă agricultură, dar cu siguranță o va perfecționa.
