România este adesea descrisă drept un posibil „grânar al Europei”. Are unele dintre cele mai mari suprafețe agricole din Uniunea Europeană, dispune de gaz natural propriu, de sol fertil și de o tradiție agricolă solidă. Pe hârtie, este exact tipul de țară care nu ar trebui să își facă griji în privința securității alimentare.
Realitatea agriculturii moderne este însă mai complexă. Producțiile mari și stabile nu depind doar de pământ și de climă favorabilă, ci și de un set de inputuri esențiale. Îngrășămintele se află printre cele mai importante dintre ele. Fără fertilizare adecvată, randamentele culturilor scad semnificativ, iar stabilitatea producției devine dificil de menținut.
În acest sens, îngrășămintele sunt pentru agricultură ceea ce combustibilul este pentru transport. Sistemul poate continua să existe fără ele, dar nu mai funcționează la capacitatea de care economia are nevoie.
Prețurile îngrășămintelor cresc pe fondul războiului
Contextul geopolitic actual readuce această dependență în prim-plan. Escaladarea conflictului din Golf a început deja să se reflecte în piața globală a energiei și a produselor chimice, inclusiv a îngrășămintelor, industrie profund dependentă de gazul natural.
Piața globală a fertilizanților este concentrată în câteva mari centre de producție. În perioade normale, lanțurile comerciale funcționează relativ previzibil. În perioade de tensiuni sau conflicte, însă, aceste fluxuri se pot perturba rapid, iar prețurile pot crește abrupt.
Lanțul economic este scurt și neiertător. Dacă îngrășămintele devin scumpe sau greu de găsit, fermierii sunt primii afectați. Costurile de producție cresc, iar uneori utilizarea fertilizanților scade. Când utilizarea scade, randamentele agricole scad la rândul lor.
Drumul de la independență agricolă la dependență alimentară poate fi surprinzător de scurt. De regulă, el trece prin trei etape: pierderea capacității de producție de îngrășăminte, reducerea randamentelor agricole și creșterea importurilor de cereale.
O problemă strategică pentru România
România se află în prezent undeva între primele două etape ale acestui proces. Pentru o țară cu ambiții agricole majore, situația devine o problemă strategică.
Țara noastră dispune de resursele de bază: gaz natural, teren agricol, fermieri și experiență industrială. Ceea ce lipsește este o decizie coerentă care să lege aceste elemente într-un lanț economic funcțional.
În acest context, problema combinatului Azomureș devine mai mult decât o simplă discuție industrială. Ea ține de infrastructura economică necesară agriculturii moderne, mai ales într-un moment în care tensiunile geopolitice împing din nou în sus prețurile îngrășămintelor.
Azomureș și securitatea alimentară
Dacă agricultura trebuie să fie stabilă, accesul la îngrășăminte trebuie să fie stabil. Iar această stabilitate nu poate proveni doar din comerțul internațional, ci și din capacitatea internă de producție.
În Europa, discuția despre securitatea alimentară începe tot mai des cu o altă întrebare: unde sunt produse inputurile agricole de bază? În multe state europene, această industrie a dispărut sau s-a redus drastic. România încă deține o piesă importantă din lanțul care transformă energia în fertilitate agricolă.
Azomureș nu reprezintă o nostalgie industrială, ci este parte din infrastructura economică care face posibilă agricultura modernă. Atunci când combinatul produce, România are o ancoră în propriul lanț de securitate alimentară.
Existența unei industrii interne nu înlocuiește piața globală, dar oferă o opțiune. O ancoră de stabilitate într-o piață volatilă. Pentru fermieri, înseamnă acces mai predictibil la un input esențial. Pentru economie, înseamnă valoare adăugată produsă în țară. Iar pentru stat, înseamnă mai puțină vulnerabilitate într-un sector critic.
Întrebarea reală
În acest context, întrebarea corectă nu este dacă România își permite să investească în Azomureș. Întrebarea este dacă își permite să nu o facă.
Pentru că, pentru a fi cu adevărat grânarul Europei, hambarele de îngrășăminte nu pot fi goale. Iar o agricultură care depinde exclusiv de importuri pentru un input esențial devine inevitabil vulnerabilă.
Dincolo de discursurile frecvente despre patriotism economic, realitatea este una practică. Într-un moment în care războiul din Golf începe deja să împingă în sus prețurile îngrășămintelor, deciziile strategice nu mai pot fi amânate. România are resursele și tradiția industrială pentru a produce. Rămâne doar ca aceste resurse să fie puse la lucru.
Comentează