Recomandare de carte: 'Ai moartea pe față', de Viorica Raduță

„Ai moartea pe față ce ai/ spune femeia cât o tarabă/ pătrunjelul ceapa salata ridichile// ea vinde moartea/ cu o pânză de zi și de noapte/ în loc de ochi/ salata ceapa ridichile nu se mai vând ca altădată”.

Prezentăm astăzi cel mai recent volum de versuri al unei scriitoare foarte bune, dar foarte discrete, Viorica Răduță. S-a născut la Râmnicu Sărat, dar trăiește la Ploiești, unde a fost o viață profesor de limba română la un liceu. A debutat în 1998 cu volumul de versuri „Patimi după mine”, căruia i-au urmat: „Lipsă la psalmi” (2000), „Al 13-lea Iov” (2003), „când amintirile corpuri subtile” (2007), „Viaţa de apă de uscat” (2008), „cam toţi murim” (2010), „mama întreabă dacă stau până seara” (2013), „Când se duc în uitare” (2015), „Arsura umblă după trup” (2018), „O sută una de poezii” (2019). A mai publicat un număr aproape la fel de mare de romane, dar și eseuri, potrivit mediafax.ro.

Este un scriitor original, pe care o comentatoare o descria drept „un fel de Picasso al cuvintelor”: „fragmente, frânturi de imagini, acțiune sau lipsa acțiunii. Nu îți poți forma o idee, nu există o narațiune tradițională. Ești bulversat și rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găsești răspunsuri la întrebarea - Ce ai citit?”.

Poezia ei este de foarte bună calitate, are forță. În precedentul volum de poezii, care era o antologie proprie, Christian Crăciun scria în prefață că avem de-a face cu „o poetă care a acumulat în timp experiențe diverse, le-a interiorizat până la disoluția acestora într-un singur (dar foarte bogat) univers. O poetă a spațiului intrapersonal, acolo unde toate experiențele dure capătă sens și valoare, sunt convertite cu ajutorul unei forme fixe (folosită deseori ca ramă) și a unui ritm fantastic și unic în poeme de-un tragism care cucerește și cea mai împietrită inimă”.

Exemplu de tragism sunt poemele din „Arsura umblă după trup” (apărut la în 2018), prin care intrăm în infernul Colectiv. Arșii sunt acum murmure:

„murmure sunt/cu oasele rămase în frig//doar haina îmbracă singură moartea/când nici moartea nu vrea să fie înăuntru//moartea e și ea om//un sac care ține în el microfonul/îndoind fața solistului înăuntru/în trup”.

Iată un poem din volumul pe care îl semnalăm. „din cauza ferestrei”:

„nu mai trece nu/ nicio pasăre doar umbra/ cum umbre sunt frunzele/ de la secetă/ care se umple și ea cu morții/ cu gura lor prin crăpături să bea apă/ și dau de o față numai carne/ fără măsură// ea mănâncă din umbră/ din depărate/ mănâncă și rugăciunea din cadrul ferestrei/ apoi trage suflarea din vii din morți împreună/ ca și cum ar sat pe un chip tulbure/ pus în locul inimii când zilele sunt luni/ când seceta e toată o carne// floarea o trage în ea/ numai tăieturi/ ca fețele vântului/ care se îndepărtează și se apropie/ cu gurile noastre în gurile lor/ cu viața noastră în viețile lor/ prea aproape ca să nu moară prea/se îndepărtează carne în ziua de ieri// sunt dor gânduri la geam// stați acasă”.

Viorica Răduță – Ai moartea pe față. Casa de pariuri literare. 125 pag.