Premium
„Când moare cineva, trebuie scris finalul. Sfârșitul vieții persoanei care moare, dar și sfârșitul vieții noastre comune”.
Născută în 1951, Rosa Montero Gayo este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. A publicat un număr impresionant de volume, traduse în multe limbi, inclusiv la noi. Cartea de față a apărut în original în 2013 și este, aparent, o biografie celebrei Marie Curie, om de știință francez, de origine poloneză, femeie genială care a descoperit radiul și apoi a obținut de două ori Premiul Nobel, potrivit mediafax.ro.
Scriu editorii: „Ideea de a scrie o prefață pentru o carte care să cuprindă jurnalul lui Marie Curie a îndemnat-o pe autoare să istorisească, în felul său, viața omului de știință polonez. Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie după ce soțul ei moare într-un accident, autoarea construiește o relatare biografică a vieții cuplului, pe care o îmbină cu amintiri și experiențe personale, din viața trăită alături de propriul soț, relatate la trei ani după moartea acestuia, și se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal”.
Prin urmare, totul pornește de la și se învârte în jurul morții cuiva drag, cuiva foarte apropiat. Ceea ce declanșează o seamă de gânduri despre moarte și despre cum să porți doliul:
„Viața este atât de tenace, atât de frumoasă, atât de puternică. Încât chiar din primele momente de suferință îți permite să te bucuri de clipe vesele: delectarea unei după-amiezi frumoase, o muzică, un râs, complicitatea unui prieten. Viața își deschide calea cu aceeași încăpățânare cu care o plantă minusculă este în stare să crape betonul pentru a-și scoate capul. Dar, în același timp, și durerea își urmează cursul. Iar asta e ceea ce societatea noastră nu stăpânește bine: imediat ascundem sau interzicem categoric suferința”.
„Creativitatea este o încercare alchimică de a transforma suferința în frumusețe. Arta, în general, și literatura, în particular, sunt arme puternice împotriva Răului și a Durerii. Romanele nu le înving (sunt invincibile), dar consolează în spaimă. În primul rând pentru că ne unesc cu restul oamenilor”.
„Da, trebuie să facem ceva cu moartea. Trebuie să facem ceva cu morții. Trebuie să le punem flori. Și să le vorbim. Și să le spunem că-i iubim și i-am iubit mereu. Mai bine să le spunem pe viu; dar, dacă nu, le putem spune și după. Putem să strigăm asta lumii întregi. Putem să o scriem într-o carte ca aceasta”.
„Pentru a trăi, trebuie să ne povestim; suntem un rod al imaginației noastre. În realitate, memoria naostră este o invenție, o poveste pe care o rescriem în fiecare zi; ceea ce înseamnă că și identitatea noastră este ficțională, deoarece se bazează pe memorie. Iar fără acea imaginație care ne completează și ne reconstruiește trecutul și care îi conferă haosului vieții o aparență de sens, existența ar fi înnebunitoare și insuportabilă, numai zgomot și furie. De aceea, când moare cineva, trebuie scris finalul. Sfârșitul vieții persoanei care moare, dar și sfârșitul vieții noastre comune. Să ne povestim ce am fost unul pentru celălalt, să ne spunem toate cuvintele frumoase necesare, să construim poduri deasupra fisurilor, să curățăm peisajul de bălării. Și trebuie să cioplim acea relatare perfectă în piatra de mormânt a memoriei noastre”.
Rosa Montero – Cei iubiți nu mor niciodată. Editura RAO. 216 pag.
