Primarul general Ciprian Ciucu şi ministrul Dezvoltării Cseke Attila au semnat contractul de finanţare pentru consolidarea şi modernizarea Palatului Dacia-România, clădire care va găzdui colecţia Pinacotecii Bucureştiului. Palatul Dacia-România se află chiar Centrul Vechi al Bucureștiului și este o adevărată comoară a Capitalei, o clădire cu o istorie de peste 100 de ani, iar locul pe care este construită are o istorie de peste 500 de ani.
"Cu fondurile obţinute vom consolida seismic şi vom modernizarea monumentul istoric de valoare naţională, emblema Bucureştiului", a anunţat PMB.
Construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, acesta face parte din ”Ansamblul de arhitectură Strada Lipscani” şi a fost afectat de cutremurele secolului trecut.
"Peste trei ani aici vor fi expuse permanent operele de artă din colecţia Pinacotecii Bucureştiului. Va fi un punct de interes pentru iubitorii de artă din ţară şi străinătate. La finalul lunii ianuarie, am propus spre aprobare indicatorii tehnico-economici, devizele generale şi documentaţiile de avizare a lucrărilor. În prezent, suntem în procedura de achiziţie a lucrărilor. O vom începe în câteva săptămâni", a anunţat edilul Capitalei pe Facebook.
Valoarea totală a lucrărilor va fi de 104,5 milioane de lei (fără TVA).
Fabuloasa istorie a acestei comori a Bucureștiului
Mai întâi a fost Biserica Ghiormei Banul (Biserica Grecilor)
Pe locul în care s-a ridicat Palatul Societății de Asigurare Dacia-România, boierul de origine greacă, Ghiorma a ctitorit, în anii 1564 și 1565, în vremea domniei lui Petru cel Tânăr (1559-1568), o biserică cu hramul „Nașterea Domnului”. Originar din Pogoniana (Epir), Ghiorma a ocupat dregătoria de mare postelnic în Sfatul domnesc în anii 1564-1568, ulterior fiind menționat cu titlul de ban. De la sfârșitul secolului al XVI-lea, lăcașul a devenit un punct de reper în zonă, sub denumirea de „Biserica Ghiormei Banul”.
În timpul lui Mihai Viteazul, Biserica a fost incendiată de turci în 1595, și a rămas pustie până în vremea domniei lui Leon vodă (1629-1632), care o închină cu învoirea Despei, nepoata lui Ghiorma, Arhiepiscopiei Pogoniana (Epir). Intrând în stăpânirea călugărilor greci, de atunci înainte ea a fost denumită „Biserica Grecilor”. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu edificiul a fost afectat de un nou incendiu, un document din 1696 arătând că zidurile erau foarte stricate.
La începutul secolului al XVIII-lea, biserica a fost refăcută prin contribuția comunității negustorilor greci din oraș. În anii 1713 și 1714 a fost pictată din nou, prin cheltuiala arhiepiscopului de Pogoniana, Eftimie din Dipalița. Lucrările au fost terminate în 1719, când se pune și o nouă pisanie (în limba greacă). În 1813, în vremea domnitorului Ioan Caragea (1812-1818), a fost trecută în categoria mănăstirilor de rangul III din țară. Biserica este descrisă și desenată de August Raffet, care vizitează orașul pe la 1837 drept un lăcaș mic, cu urme de frescă pe pereții exteriori, închis într-o incintă îngustă, înconjurată de un cimitir sărăcăcios. Lipsită de venituri și afectată de calamități (incendii, cutremure), biserica s-a deteriorat treptat, iar în 1858 a fost închisă. În anul 1863, biserica și hanul care o înconjura erau în ruină, hotărându-se demolarea lor. În anul 1871 pe locul bisericii dărâmate mai erau doar pisania și stâlpii de piatră, cerându-se ridicarea lor.
Hanul Mănăstirii Greci
După refacerea bisericii (1719), călugării greci primesc învoire să ridice pe terenul din jur un han, pentru sporirea veniturilor. După ridicarea lui, „biserica lui Ghiorma Banul” sau „a Grecilor” va începe să fie numită „biserica Hanului Grecilor”. Hanul era format din mai multe corpuri de clădiri construite treptat, în diferite perioade de timp, la parter fiind prăvălii închiriate negustorilor, iar la etaj camere de locuit. În prima jumătate a secolului al XIX-lea era considerat unul din cele mai mari hanuri mănăstirești din București, fiind situat pe locul al treilea între cele 10 hanuri importante ale orașului. Din cauza proastei administrări și a calamităților, hanul a ajuns, la mijlocul secolului al XIX-lea într-o stare avansată de degradare. În raportul adresat Sfatului orășenesc la 11 septembrie 1847, arhitectul orașului, Xavier Villacrosse propunea dărâmarea acestuia. Astfel, o parte a hanului a fost demolat în 1861, iar restul în 1863.
Palatul Societății de Asigurări Dacia-România
Terenul ocupat din secolul al XVI-lea până în 1863 de Biserica Ghiormei Banul și Hanul Grecilor a fost cumpărat prin licitație la 9 iulie 1882 de Societatea de Asigurare Dacia-România, cu scopul de a-și construi aici un sediu. Lucrările de construire a clădirii au început în 1882 și s-au încheiat în 1889 pentru ca, în perioada anilor 1885-1886, clădirea să fie aproape terminată. În Anuarul din 1896-1897 sunt înscrise adresele bancherilor, caselor de schimb și a magazinului lui Poloni la aceeași adresă: Lipscani 10. În planul geografic al armatei din 1895-1899, în cel litho-cromat, scara 1:5000, se poate „citi” construcția. Iar această construcție ocupa tot terenul. Ea apare tot astfel și în planul cadastral din 1911. Deocamdată arhitectul proiectant nu se cunoaște, deși în alte surse (Romeo Cojan, Palatele Băncii Naționale a României, vol.I, p.73) este menționat arhitectul austriac Adolf Lang.
Societăţile de asigurări au existat de foarte multă vreme în România, iar soarta lor a variat mereu. La 1906, Bucureştiul număra cinci societăţi, iar Dacia-România era cea mai veche. Este rezultatul fuziunii (în 1881) societăţilor Dacia cu România. Prima a fost creată în 1871 având un capital de 3.000.000 de franci, iar cea de-a doua în 1873, având un capital de 2.000.000 de franci.
De la înfiinţare, până în 1876, „Dacia” l-a avut ca director pe A. Vorrel şi începând de atunci până la fuziunea sa, pe I. Schlesingher. „România” l-a avut director până la fuziunea sa pe I. Seculici.
“Dacia România” avea un capital de 4.000.000 depuşi în totalitate. Rezerva de capital era de 1.500.000 de franci. Sumele reprezentând diversele ramuri din asigurări în 1906 sunt: 1.220.396.711 franci incendii; 85.069.501 grindină; 303.331.799 transport; 5.451.227 asigurări de viaţă. Despăgubirile plătite de la înfiinţare până în 1906 au fost de 179.506.156 de franci.
Membrii Consiliilor de Administraţie ale celor două societăţi înainte de fuziunea lor au fost: „Dacia” – B. Boerescu, T. Negroponta, G. Gr. Cantacuzino, Menelos Gherman, Th. Mehedinţeanu, V. Gh. Porumbaru, Şt. Ioanide, C. Derussi, Al. Zissu, A. Halfons, Em. Protopopescu-Pake, C. D. Athanasiu, Al. Orescu, N. Ionid, Assicurazioni Generali, Compania Generală de reasigurări din Paris; „România” – L. Calenderoglu, N. Calimachi Catargi, Dim. Cozadini, M. Daniel, Em. H. Manoach, prinţul Dim. Gr. Ghika, Th. Vaissa, M. Anastasievici, Banca României, M. Kogălniceanu, T. Negruzzi, I. Neuschotz, G. C. Philippescu, Al. C. Plaginu, V. Pogor, G. I. Racoviţă, D. Rosetti, prinţul Al. Ştirbei, M. de Waldberg, Is. Ch. Daniel, Al. Şendrea.
Membrii Consiliului de Administraţie ai societății „Dacia-România” au fost: Gh. Chiţu, Colonel Dabija, N. Chrisoveloni, Eulogio Georgieff, Al. Lahovary, Ion Kalenderu, P.S. Aurelian, Em. Costinescu, Gr. Triandafil, A.D. Holban, Iuliu Seculici, An. Stolojan, prinţul D.B. Ştirbei.
Povestea unui palat bancar
În 1914, Societatea de Asigurări Dacia-România a închiriat, apoi a vândut palatul către Banca Generală Română, considerată a fi „o fortăreață a finanțelor germane în România”. „Din nefericire, titlurile de proprietate și toate actele referitoare la această construcție au fost evacuate la Moscova în anul 1916, așa cum este menționat în actul autentificat de Tribunalul Ilfov-Secția Notariat la nr. 26.819/1919” (Tone 2000, p. 110).
În timpul Primului Război Mondial, trupele germane de ocupație și-au însușit o parte din bunurile băncii. Comandamentul militar german a dispus, prin ordonanța din 18 ianuarie 1917, punerea în circulație a unei emisiuni monetare, hârtie și monedă, cu denumirea Băncii Generale Române. Având în vedere pagubele provocate statului român de emisiunea ilegală, după retragerea trupelor germane banca a fost pusă sub sechestru, iar acțiunile sale au trecut în posesia statului. Activitatea Băncii Generale Române, fondată în 1897, s-a desfăşurat până în 27 noiembrie 1919, când s-a decis și executat lichidarea tuturor părţilor, acţiunilor, creanţelor şi drepturilor de orice fel din capitalul băncii aparţinând supuşilor ţărilor inamice de la data de 14 august 1916, precum şi cele dobândite de asemenea supuşi după această dată.
Din 1919, Banca Generală Română a devenit Banca Generală a Ţării Româneşti, care din 1938 redevine Banca Generală Română, pentru a fuziona apoi cu Banca de Scont a României în 1941.
Prezentăm mai jos actul de vânzare cumpărare a imobilului din strada Lipscani 10 (astăzi 18-20), din anul 1919:
Act de vânzare-cumpărare
Între Soc Dacia România, cu sediu str Wilson 3 reprezentată prin P. Missir membru în Cons de Admin şi A. Romalo dir gen de o parte ca vânzătoare şi Banca gen a Ţării Româneşti, soc anon cu sediul în str Lipscani 10, reprezentată prin C.D. Creangă, administrator-sechestru, de altă parte:
Soc Dacia România declară că a vândut Băncii Gen a ŢR imobilul din buc str Lipscani nr.10 şi Stavropoleos nr.15, format din teren în supraf de aprox 2140 mp şi clădiri pe o supraf de aprox 2020 mp, aşa cum rezultă din planul de construcţiuni şi stăpânirea actuală, soc înţelegând să-l vândă aşa cum îl stăpâneşte ea fără nicio garanţie din partea ei în ce priveşte indicarea suprafeţelor.
Preţul imobilului vândut este de 11.600.000 lei care s-a plătit soc. Dacia România.
Soc Dacia România declară şi garantează că asupra imobilului vândut nu a constituit nicio sarcină, că nu există nici un comandament sau urmărire de venituri, în afară de inscripţia ipotecară de lei 2.200.000 luată în favoarea Ministerului de Industrie şi Comerţ, pentru garantarea pătrimii asigurărilor de viaţă per care Soc se obligă a o radia în termen de o lună de la autentificarea acestui act.
Banca intră în posesiunea imobilului din ziua semnării prezentului act.
Titlurile de proprietate ale imobilului vândut fiind evacuate la Moscova, vor fi remise Băncii gen a Ţării Româneşti de îndată ce soc Dacia România va intra în posesia lor.
Buc 29 dec 1919
C.D. Creangă Petre Missir A Romalo
După 1920, instituția a continuat să funcționeze, dar și-a schimbat denumirea în Banca Generală a Țării Românești, denumire transferată și asupra sediului său, numit acum Palatul Băncii Generale a Țării Românești. În perioada crizei economice (1929-1933) afacerile băncii au fost profund afectate, capacitatea sa de plată a creditorilor scăzând drastic. În iunie 1931, Banca Generală a Țării Românești a intrat în faliment. Sediul băncii a fost evaluat la suma de 90.000.000 lei și a fost preluat de Banca Națională a României (BNR), conform convenției autentificate la 21 aprilie 1937. BNR a instalat în palat birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare a Funcționarilor BNR, iar restul spațiilor le-a închiriat unor firme comerciale.
La 9 iulie 1938, BNR vinde imobilul Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. Până în 1948, când a fost naționalizat, palatul a fost ocupat în cea mai mare parte de Centrala Editurilor Regale restul spațiului fiind închiriat unor firme comerciale și bănci (Banca Fortuna, Banca Basarabiei, Banca Cobilovici et Zanea, Banca Eftimiu et Co., Banca Finkels).
În anii 1950-1955, palatul a fost sediul Conservatorului de muzică și artă dramatică „Ciprian Porumbescu”.
În perioada 1960 -1977, în clădire au funcționat un restaurant și o cantină (la nr. 18), precum și o unitate a Cooperativei „Arta aplicată” (la nr. 20).
La cutremurul din 4 martie 1977, imobilul a suferit mai multe degradări, iar în 1979 Consiliul Culturii și Educației Socialiste a aprobat propunerea de a se elabora un proiect de restaurare a clădirii și de amenajare a spațiului cu funcțiunea de casă de modă și magazine cu articole de lux. Edificiul a fost restaurat și consolidat în anii 1979-1983, după un proiect realizat de Institutul de proiectare „Carpați”, arhitecți proiectanți: C. Rulea, O. Dimitriu, ing. D. Lazăr, lucrările fiind executate de T. C. „Carpați” reprezentat de T. Ranghet și D. Broscăuțeanu.
Conform proiectului, spațiul a fost ocupat de: Restaurantul cu autoservire Lipscani (subsol, parter); magazine de încălțăminte, marochinărie, țesături, tricotaje (parter și etaj I); ateliere de creație (etaj I); Casa de modă femei și Casa de modă bărbați (etaj I); ateliere de producție (etaj II).
După 1990, în anumite zone ale clădirii au funcționat Banca Comercială Română și CEC Bank.
În anul 2012, Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București au inițiat demersurile pentru programul „Pinacoteca Municipiului București”. În anul 2013, Primăria București a cumpărat imobilul din Strada Lipscani nr. 18-20 special pentru acest scop. După o serie de alte etape, prin Hotărârea nr. 419/2019 din 31.07.2019 Palatul Dacia-România s-a dat în administrarea Muzeului Municipiului București pentru amenajarea Pinacotecii Municipiului București, iar în luna august 2019 s-au întocmit și procesele verbale de predare-primire.
Sursa: Muzeul Bucureștiului
Comentează