DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Rusaliile Negre, povestea unui supraviețuitor: Cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României

lumeainstiri.com
Rusaliile negre. Ultimul deportat, Bărăgan

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945.

12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii. Iată povestea unui supraviețuitor a ceea ce se numește în istorie Rusaliile Negre.

Tiberiu Sarafoleanu îmi povestește de iernile grele din Bărăgan. Tatăl și bunicul lui au fost deportați din Banat. Însă, până la Revoluție nu a știut nimic despre acest lucru.

În familie nu s-a discutat niciodată. Apoi, poveștile au început să fie spuse, relatează lumeainstiri.com.

Viața lor a fost mai ușoară decât a altora, pentru că bunicul era încă tânăr atunci și a putut lucra la un ISA din zonă, până la care făcea 8 kilometri pe jos, în fiecare zi. Au avut noroc că au fost și sănătoși, pentru că dacă se îmbolnăvea cineva nu exista asistență medicală, și mulți au murit.

„Pe tata l-au marcat iernile.”- îmi spune.

Își amintește o scenă în care un vecin a venit cu greu, prin zăpada mare, până la casa lor și s-a aruncat în genunchi, cerând ceva de mâncare, indiferent ce. Nu mai mâncase nimic de câteva zile. Nici el, nici copiii lui, pentru că fuseseră izolați în câmp de zăpadă.

„Tot iarna, îmi povestea tata, se deszăpezeau unii pe alții. Cei care reușeau să răzbată se urcau pe acoperișurile caselor și încercau să-i deszăpezească și pe ceilalți. Între cei din satele de deportați a fost o solidaritate impresionantă. S-au ajutat unii pe alții să construiască casele, apoi tot împreună au construit școala, au pietruit drumurile. Cred că e o solidaritate care se manifestă numai în momente ca cele pe care le trăiau ei. ”

Tiberiu Sarafolean e tânăr, dar marcat, la rândul lui de poveștile spuse de tatăl său, Silviu Sarafolean, care a murit acum câțiva ani. După 1990 a ținut, însă, să-i adune într-o Asociație a Foștilor Deportați în Bărăgan pe toți cei care au avut de suferit în anii 50.

Din asociație face parte și Cornelia Fiat. Am întâlnit-o la Muzeul Agriculturii din Slobozia, Ialomița, unde vizita o expoziție despre deportări. Privea cu emoție pozele vechi și obiectele pe care le foloseau deportații. Recunoaște câteva.

Femeia avea 5 ani când a fost deportată cu familia la Viișoara, un alt sat din cele 18 create de deportați.

„Când am ajuns acolo, și eu și fratele meu am început să plângem și să spunem că vrem acasă. Era noaptea de Rusalii, ploua, noi eram în câmp, și ne era frig. Pe urmă, în anii care au urmat, am suferit foarte tare de sete. De lipsa apei. Și acum, când se oprește apa la robinet, eu intru în panică.”

Cornelia Fiat a făcut la Viișoara primele patru clase și a terminat printre primii. Familia ei lăsase în urmă o casă mare, frumoasă, de oameni înstăriți – chiaburi, cum spunea regimul, cu trei caiși mari în curte. Casa a fost ocupată de armată, apoi de comuniști.

„Când ne-am întors acasă, după cinci ani, era luna martie și înfloriseră caișii. Dar, pentru că știau că venim, activiștii au tăiat caișii. Așa i-am găsit în curte: retezați, culcați la pământ, plini de flori. A fost un gest gratuit, pe care n-am să-l înțeleg niciodată. ”

În Bărăgan au fost deportați în special persoane din vestul țării, din peste 200 de localități, considerate a fi simpatizante ale liderului communist de la Belgrad, Tito, care intrase în conflict cu Stalin.

Unele surse spun că peste 40.000 de persoane au avut domiciliul forțat în Bărăgan. Dintre acestea, 10.000 au fost copii. În 5 ani au murit 1700 de persoane. Deportarea din Bărăgan este considerată cea mai amplă de acest fel, după deportarea germanilor din România, în Uniunea Sovietică, în 1945.

Dar tot în Bărăgan a ajuns și Ciolac, Constantin Ciolac, 72 de ani.

El locuiește în Câmpia Bărăganului de la vârsta de 2 ani, când a fost deportat din Basarabia, împreună cu familia lui. Deportații din anii 1950 au creat acolo pe unde au fost izolați localități care – până atunci – nu au existat pe hartă.

Așa s-a întâmplat și cu locul unde a ajuns familia Ciolac și unde a luat ființă satul Rubla, din raionul Brăila, populat de 480 de familii. Aici au fost aduși și oameni politici, ca liderii țărăniști Corneliu Coposu și Ion Diaconescu.

Satul a prins contur în aproape un an, timp în care oamenii și-au făcut singuri case.

Numai că, după un timp (pentru majoritatea după 5-6 ani), deportaților li s-a permis să plece în satele și orașele lor. Puțini au rămas în noile case. Și puține dintre acele case au rămas în picioare. Pentru că, după 1964, comuniștii au decis să demoleze cele 18 localități create prin aducerea deținuților politici cu domiciliu forțat, ca un supliment de pedeapsă, pentru a șterge orice urmă a deportărilor. Ani buni, nimeni nu a mai vorbit despre asta.

În 1972, însă, Nicolae Ceaușescu însuși avea să critice deportările în Bărăgan, despre care spunea că ar fi adus daune politicii partidului.

Din satul Rubla a rămas, însă, o singură casă.

Casa lui Constantin Ciolac. Ca să ajungi la casa lui din pământ, văruită în alb, cu ușile și ferestrele albastre, trebuie să faci la un moment dat la stânga, pe drumul care leagă Însurăței de Brăila.

Iar de aici începe aventura, pentru că preț de vreo patru kilometri trebuie să mergi pe un drum de pământ greu de străbătut, prin șanțuri pline de noroi și lacuri. De-o parte și de alta – câmpuri coperite cu coceni de porumb uscați, sau câmpuri care au fost deja arate. Dar, cât vezi cu ochii – Bărăganul. Casa lui Ciolac e ca o ciudățenie acolo în câmp.

Practic, familia lui Constantin Ciolac a fost deportată de două ori. Prima dată, în 1944, când a fugit din Basarabia, din calea Armatei Roșii, și a ajuns într-un sat din Timiș. În Banat au stat vreo 6 ani, până la a doua deportare: din Timiș, în Bărăgan. Părinții și cei doi copii mici și-au încărcat câteva lucruri într-o căruță și duși au fost. Bărbatul își amintește că, printre deportații din sat erau foarte multe familii de germani, câteva de sârbi și macedoneni, basarabeni și români din Banat.

„La fiecare ne-a dat câte o groapă. Au bătut niște țăruși și ne-au zis să ne facem casa din chirpici. Eu cu soră-mea eram mici, nu ne dădeam seama ce se întâmplă. Dar știu că am crescut cu mămăligă și cu marmeladă. Mama mai plângea câteodată, când nu aveam de mâncare. Am stat toți patru în casa asta, așa cum o vedeți: cu o cameră, o bucătărie și un holișor. Aici era semănat bumbac. Am avut în sat și cooperativă, și sfat popular…și școală am avut! Acum vreo zece ani, mai trăia o vecină, care stătea tot aici, dar acum am rămas singur.”

Singur, cu câinele Bobiță, și cu alți doi câini ai nimănui, dar care s-au obișnuit să vină și ei pentru o bucată de pâine la singura casă din câmp. De-a lungul timpului, Constantin Ciolac a mai avut și cai. „Pe unul” – îmi spune – „l-au tăiat, altul a fost spânzurat… Nu știu de cine! Am anunțat eu Miliția…ăăă, Poliția! Dar cred că e tot aia…și degeaba. În oraș cu ce vă duceți? – îl întreb. Păi, până la șosea merg cu mașina sindicatului… Dar de unde o luați? Nu, domnișoară! Perpedes! Pe picioarele mele merg – spune bărbatul care nu și-a pierdut simțul umorului în Bărăgan. O iau așa, de-a dreptul, și într-o juma de oră ajung la șosea, de unde mă ia și pe mine câte-o mașină. De plecat, eu nu plec de aici, că e casa mea. M-am obișnuit și cu singurătatea, și cu tot. Ce, credeți că în aglomerație e mai bine? E mai greu iarna, că e problema cu lemnele, cu focul…”

content-image

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.