Subscription modal logo Premium

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!

  • cea mai rapidă sursă de informații și știri
  • experiența premium fără reclame sau întreruperi
  • în fiecare zi,cele mai noi știri, exclusivități și breaking news
DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play
NOU! Citește stiripesurse.ro
 

S-A STINS ULTIMUL SUPRAVIEȚUITOR AL MASACRULUI DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

basilica.ro
masacru fantana alba
La 1 aprilie din această primăvară, când pașii i-au purtat pe românii din nordul Bucovinei, cu sufletele îndoliate, spre locul masacrului din pădurea Varniței, Petru Huțanu era încă în viață. Pe colonelul în retragere al Armatei Române, Petru Huțanu, născut la Cupca, în timpul când și acolo era România, l-a descoperit cu vreo opt ani în urmă Gheorghe Bicer, un gospodar din același sat, dar trăitor de-o viață la Ceahor. Odată ”descoperit”, ”Gheorghiță” (așa îl numea venerabilul domn pe consăteanul ce-a insistat să-l poarte pe locurile unde putea să-i fie secerată tinerețea) se interesa mereu cum o duce cu sănătatea, unde trăiește – în apartamentul din Iași ori la casa de vară de la Bistrița-Năsăud... De la Gheorghe Bicer știam și eu despre mersul zilelor acestui supraviețuitor al fatalei zile de 1 aprilie 1941, care tocmai peste 71 de ani, În 2012, a pășit din nou pe urmele de sânge ale tinereții. De atunci, ziua când la marginea pădurii de la Fântâna Albă mi-a povestit întâmplarea fericită a salvării sale, o parte din durerea lui a rămas să mocnească în inima mea. Stătea ca un semincer (adică ca un arbore bătrân, lăsat de sămânţă într-o pădure tăiată), rătăcit printre brazii mai tineri. Printre oamenii adunaţi acolo, Petru Huţanu era şi cel mai în vârstă, şi unicul care cunoștea nu din auzite tragedia românilor de la Fântâna Albă. A fost cu câţiva paşi mai în urmă de moarte, viaţa datorând-o unei întâmplătoare întârzieri în casa rudelor din Suceveni, iar mai departe, în anii ce au urmat – despărţirii definitive de satul său natal Cupca. Decizia nevoită, dar nu dorită, de a porni pe drumuri fără întoarcere la locurile natale i-a fost impusă de virajele istoriei, atât de neaşteptate de românii din nordul Bucovinei. Reușind să-l aducă acasă, inimosul Gheorghe Bicer se ţinea mândru, aşa cum umblă un părinte pe lângă copilul scos prima dată în lume. Era greu de presupus în vocea blândă a colonelului profesia sa de-o viaţă: n-am simţit nici urmă de ton poruncitor, cum e şi firesc pentru militarii ce-au slujit ani îndelungaţi în armată. Mi-a fost deosebit de plăcut să aud cum mă numeşte absolut sincer – „domniţă”. Manierele cavalereşti nu păreau o prefăcătorie, alături de buna educaţie spunându-şi cuvântuli cei 87 de ani ai săi, vârsta ce-o avea la acel moment, când orice femeie i se înfăţişa ca o „domniţă”, aidoma fiicei sale, iar bărbaţii ceva mai tineri se aseamănau propriului fiu.
Ieşind la un loc deschis, prin luminişul de brădet mai tânăr, mi-a arătat spre un deal din zare:
”Acolo am stat ascunşi până la căderea întunericului cu tata, şopti bătrânul ca un răspuns la ecourile funebre ale împuşcăturilor ce-i răsunau în memorie. Tata meu, Ion Huţanu, a luptat în primul război mondial, a căzut în prizonierat la ruşi şi, deoarece se descurca în limba rusă, a făcut parte din delegaţia de români care s-a adresat autorităţilor din Hliboca cu cererea să li se permită trecerea în România. La raion li s-a recomandat să meargă acasă şi să aştepte răspunsul. Eu îl aşteptam pe tata la unchiul Dionisie din Suceveni, de unde a pornit coloana de români spre frontieră. Mama ştia de planurile noastre. La sfatul familiei hotărâsem că mai întâi vom pleca eu cu tata (fratele mai mare se afla deja în România), iar apoi vom cere întregirea familiei. Doamne, ce naivi eram, ce iluzii ne făceam! După ce a bătut atâta drum pe jos, tata era obosit şi flămând. Unchiul ne-a dat ceva de mâncare, din care cauză am întârziat, nimerind undeva la coada coloanei. Aşa am avut norocul să scăpăm cu viaţă. Când primii din coloană au urcat sus şi soldaţii au început să tragă, noi eram hăt în urmă, abia urcam dealul Siretului. Câteva cartuşe ne-au şuierat pe la ureche, împuşcăturile se auzeau tot mai puternic. Tata m-a tras la pământ, mi-a spus să nu mă mişc... Am stat un timp ascunşi după dealul cela, apoi, când s-a mai liniştit, ne-am furişat spre Siret. Până-n noapte am stat între răchite. Pe întuneric ne-am întors acasă…”. E lungă istoria lui Petru Huțanu și a părinților săi, care toată viața s-au temut să se întoarcă la baștină. Am scris-o și o am publicată integral în volumul ”Fântâna Albă. Golgota neamului” din colecția ”Destin bucovinean”, inițiată de Mănăstirea Putna. Conștientă că pe Facebook nu se citește până la capăt, mă opresc doar la un mic fragment din cele scrise în 2013: ”...în satul natal n-a găsit nimic din ce a lăsat cu 70 de ani în urmă. Din neamurile mai apropiate a întâlnit o verişoară de la sora tatălui său, a făcut cunoştinţă cu nepoţi de la veri şi alte rude. Pentru el „totul s-a schimbat la Cupca”, iar pe unde a fost casa părintească acum freamătă pădurea. Unicul „cunoscut”, ce i-a ieşit în cale sau poate chiar l-a aşteptat, a fost un cireş. „Un singur cireş a rămas din livada noastră şi din tot cătunul de zece familii”, a suspinat bătrânul.
Întâlnirea cu cireşul de la Cupca i-a reînviat, acum, sub geana apusului, încrederea că cea mai frumoasă casă i-a rămas aici, sub glia natală. Peste două luni îşi va sărbători 88 de ani, fiecare zi de naştere fiind pentru el un nou triumf, o nouă învingere în lupta pentru viaţa de care putea să nu aibă parte, dacă nu-l ocroteau brazii din pădurea Varniţei”. N-a mai ajuns la ”un nou triumf”. S-a stins primăvara aceasta cu câteva săptămâni înainte de Sfintele Paști. (Maria Toacă, Cernauti)

 

Conţinutul acestui site nu reprezintă poziţia oficială a Secretariatului General al Guvernului - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.