Probabil că aceasta e semnificația expresiei „cu capul pe umeri”. După șapte luni în care niște capete înfierbântate de la stânga au învinovățit Israelul de toate relele din Orientul Mijlociu - dacă nu din lume - avem în sfârșit un cap limpede, o voce calmă propunând o altă variantă. Poate că, spune vocea aceea, problema o constituie Hamas. Și poate că aceia care se consideră progresiști ar trebui să se gândească de două ori înainte de a-i căuta circumstanțe atenuante unei mișcări într-atât de „fasciste” încât i-ar alinia la zid pentru execuție mai înainte de a apuca să spună „Palestina liberă”. În sfârșit, prin vacarm răzbate și înțelepciune.
E Salman Rushdie. Firește că el e. Întotdeauna e Salman Rushdie. El a devenit un far al limpezimii morale în aceste vremuri de încețoșare etică. Acum, din fericire, își aplică luciditatea și rațiunea calamității din Gaza. Într-un interviu acordat ziarului german Bild el i-a luat în colimator, în stilul lui atât de îngăduitor, pe „progresiștii tineri” a căror ură față de Israel întrece într-atât măsura încât devine simpatie pentru Hamas. „Nu prea are loc acolo multă gândire aprofundată”, a spus el. Ba bine că nu, Salman.
În voce i se simte o frustrare dureroasă. Da, spune el, e „absolut îndreptățit” că oamenii sunt „supărați de ce se petrece în Gaza”, dată fiind „cantitatea de moarte nevinovată”. Și totuși, „aș vrea doar ca unii dintre protestatari să pomenească de Hamas”, a continuat el, „fiindcă de acolo a pornit acest lucru”.
O observație simplă, dar esențială. Faptul că oamenii furioși pe războiul din Gaza critică atât de rar armata de antisemiți care l-a pornit - și care acum refuză să-i pună capăt prin eliberarea ostaticilor israelieni - este într-adevăr uluitor. E ca și cum ai vorbi despre al doilea război mondial fără să pomenești vreodată de invadarea Poloniei de către Germania. Modul în care Hamas e scoasă basma curată din situația infernală în care ea însăși s-a băgat prin pogromul ei criminal din 7 octombrie e enorm de grăitor în privința infantilismului moral al prea multora dintre cei care ies în stradă să spumege contra Israelului.
În intervenția lui Rushdie îi mustră pe activiștii radicali care nu s-au delimitat de Hamas. Aceasta este o „organizație teroristă”, le reamintește el, și e „foarte straniu ca niște studenți progresiști tineri [și activiști - n.a.] să sprijine oarecum o grupare teroristă fascistă”. Chiar așa. Este stupefiant să-i vezi pe auto-proclamații anti-fasciști ai burgheziei de stânga fie tăcând mâlc, fie chiar încercând să justifice atacul de tip fascist al Hamasului asupra evreilor din sudul Israelului. Acesta e exact genul de oameni care consideră că acum totul e „ca în anii '30” - Brexit, Trump, feminismul anti-genuri -, dar atunci când se petrece un pogrom în stilul autentic al anilor '30 ei spun, în esență: „Păi, la ce vă așteptați...?”
Cum ar arăta Palestina Liberă în 2024?
Rushdie continuă apoi prin a comite o blasfemie seculară - contestând scandarea tipică zilelor noastre, „Palestina Liberă!” El e în principiu în favoarea constituirii unui stat palestinian, dar se întreabă totuși: cum ar arăta o „Palestină Liberă” în 2024? „Chiar acum, dacă ar exista un stat palestinian, el ar fi condus de Hamas, iar acest lucru ar face din el un stat de tip taliban [...] Ar fi un stat client al Iranului. Și așa ceva vor să creeze mișcările progresiste ale stângii occidentale?”
Și eu mă trezesc întrebând același lucru tot timpul. Și care a fost semnificația faptului că așa-ziși progresiști au început să fluture steagul palestinian imediat după 7 octombrie? A fost aceea solidaritate cu populația din Gaza sau triumfalism israelofob determinat de josnica și sângeroasa invazie a kibbutzurilor de către Hamas? Și atunci când activiștii strigă „Globalizăm intifada!”, ce vor ei să spună? Singura „intifadă” pe care am văzut-o în ultimii ani a fost pogromul rasist din 7 octombrie. Asta să globalizăm? Rushdie are dreptate să îndemne la mai multă gândire, să atenueze furia juvenilă contra Israelului care a luat cu asalt întreaga lume vestică.
E ceva indubitabil tulburător legat de faptul că Rushdie își susține pledoaria cu fața lui lovită și rănită. Lentila dreaptă a ochelarilor e neagră, ascunzându-i ochiul pierdut în atacul sălbatic cu cuțit suferit în august 2022. Pe față i se vede țesut cicatrizat. Buza de jos îi atârnă într-o parte. Atunci când vine vorba de islamul radical [sinonim cu „islamism” și „islam politic” - n.trad.], omul acesta știe despre ce vorbește. Barbaria acelei ideologii îi este, literalmente, întipărită pe chip. Acestea sunt pedepsele pentru „blasfemie” în secolul 21: un ochi scos, o gură deformată. Și, cu toate acestea, el încă vede, el încă vorbește.
Există o forță morală mistuitoare în spectacolul acestui om cu chipul pecetluit de extremism pledând pe lângă cei tineri și privilegiați să nu se împrietenească cu extremismul. Și dacă nu-l vor asculta pe el - mă tem că nu -, atunci pe cine vor asculta? Dacă un scriitor liberal, un om cu cu gândire liberă, care a fost înjunghiat pentru „crima” de a scrie un roman care i-a deranjat pe fundamentaliștii religioși, nu se poate face auzit de către acești tineri înverșunați care par periculos de acomodați cu fundamentalismul religios, atunci nimeni nu va răzbi până la ei. Ceea ce ar trebui să ne preocupe - posibilitatea ca unii din noua generație să fi ajuns atât de departe pe drumul gândirii anti-Israel, anti-occidentale, anti-civilizație, încât nimic, nici măcar Sir Salman, să nu-i mai poată trage înapoi.
Noi, restul, ar trebui să fim recunoscători pentru strălucita claritate morală a lui Rushdie. Ne-am mai aflat în situația aceasta. Atunci când unii liberali occidentali dădeau din colț în colț în urma masacrului de la Charlie Hebdo din 2015, Rushdie deja condamna furios „totalitarismul religios” al ucigașilor și insista că trebuie să „apărăm arta satirei, care a fost dintotdeauna o forță pentru libertate și contra tiraniei, minciunii și stupidității”. În timp ce establishment-ul politic se aliniază în spatele „corectitudinii politice”, Rushdie se plânge că „libertatea e atacată pretutindeni” din cauza conceptului extrem de iliberal cum că „protejarea drepturilor și sensibilităților unor categorii percepute drept vulnerabile e mai presus de libera exprimare”.
Și iată că el afirmă acum că Hamas e un flagel, că o Palestina condusă de Hamas ar fi o catastrofă și că Israelul nu ar trebui să fie obligat să trăiască alături de o asemenea monstruozitate. Ar trebui să-l ascultăm.
Articol de Brendan O’Neill, publicat în The Spectator (traducerea: Rador Radio România)
Comentează