O prevedere aparent tehnică din noul Cod al Urbanismului riscă să producă un efect devastator asupra unor întregi categorii de profesii din sectorul construcțiilor: proiectantul, arhitectul, inginerul sau urbanistul poate ajunge să răspundă pentru „respectarea în integralitate a legislației”, deși documentația sa este ulterior verificată, avizată, aprobată și transformată în act administrativ de o autoritate publică. În loc să delimiteze clar responsabilitățile, noul mecanism le amestecă. Iar când toată lumea răspunde pentru toate, există riscul ca, în realitate, nimeni să nu mai răspundă pentru nimic, iar experții din diverse domenii să refuze proiectele de teama unei răspunderi care, în mod evident, nu le aparține.
O semnătură profesională, transformată într-o garanție pentru întregul sistem
În centrul controversei se află o formulare care, în limbaj administrativ, poate părea inofensivă, dar care, în practică, poate schimba radical raportul dintre specialist și autoritatea publică. Articolul 146 alin. (5) stabilește că specialiștii cu drept de semnătură răspund împreună cu beneficiarul pentru exactitatea datelor, veridicitatea înscrisurilor și, în special, pentru „respectarea în integralitate a legislației în vigoare” la coordonarea sau elaborarea documentațiilor.
Aici apare problema fundamentală: unde se termină răspunderea profesionistului și unde începe răspunderea administrației? Un arhitect desenează, un inginer își asumă partea tehnică, un structurist impune standardele de siguranță, un urbanist elaborează o documentație, iar un executant se asigură că cele stabilite în proiect se întâmplă în realitate. La capătul acestui circuit se află, însă, autoritatea publică. Atât la emiterea autorizației, cât și la efectuarea recepției.
Ea este cea care emite actul administrativ. Ea exercită competența legală. Ea verifică și decide. Ea conferă documentului efectul juridic pe care specialistul privat nu îl poate conferi prin simpla sa semnătură. Cu toate acestea, printr-o formulare extrem de largă, specialistului i se poate cere să răspundă pentru respectarea „în integralitate” a legislației. Cu alte cuvinte, Statul își păstrează competența de decizie, dar vrea să împartă riscul eventualelor erori proprii cu solicitantul.
Cine pe cine verifică?
Paradoxul devine evident în momentul în care o documentație este declarată ulterior nelegală. Să presupunem că un Plan Urbanistic Zonal sau o documentație de autorizare a trecut prin circuitul administrativ, de verificări, avizări și aprobări, iar ulterior apare o problemă juridică. Cine răspunde?
Într-un sistem coerent, răspunsul ar trebui să pornească de la natura exactă a erorii. Dacă este o eroare de proiectare, răspunde profesionistul. Dacă beneficiarul a furnizat date false, răspunderea trebuie analizată în raport cu acesta. Dacă problema este rezultatul unei interpretări sau al unei decizii administrative, răspunderea trebuie analizată în raport cu cei care aveau competența de verificare și decizie. Noul mecanism riscă însă să creeze o amalgamare a responsabilității, punând-o „în solidar” pe seama beneficiarului, specialiștilor și autorității.
Expertul nu este autoritate publică
Problema devine și mai serioasă în urbanism, unde documentațiile se intersectează cu legislație stufoasă, documentații de rang superior, avize, competențe instituționale și interpretări juridice. Un urbanist poate avea obligația profesională de a elabora o documentație conformă cu normele aplicabile. Dar el nu poate substitui autoritatea care are competența legală să verifice și să aprobe acea documentație.
Specialistul nu este administrație publică. Nu emite autorizații. Nu adoptă hotărâri. Nu exercită putere publică. Tocmai de aceea, asimilarea de facto a celor două poziții printr-o răspundere generală pentru legalitate ridică probleme serioase. În acest caz, pentru ce mai există filtrul administrativ? Putem privatiza sistemul de autorizare și desființăm direcțiile de urbanism din toate primăriile.
Pericolul real: specialiștii vor renunța
Poate cel mai important efect nu se va vedea în tribunale, ci în birourile profesioniștilor. Atunci când propria semnătură devine o expunere juridică disproporționată, comportamentul rațional al specialistului este să reducă riscul. Iar reducerea riscului înseamnă, inevitabil, mai puțină asumare.
Proiectele ce depășesc nivelul minim de anvergură vor deveni imposibil de acceptat. Soluțiile inovatoare vor fi privite cu suspiciune. Documentațiile care presupun interpretări dificile ale legislației vor fi evitate. Este exact inversul a ceea ce ar trebui să urmărească o administrație modernă.
Posibil viciu de constituționalitate: cât de previzibilă este „integralitatea” legislației?
Dincolo de efectele profesionale, formularea ridică o problemă juridică mult mai gravă. Constituția impune ca legislația să fie suficient de clară și previzibilă pentru ca destinatarii să își poată adapta conduita. Or, sintagma „respectarea în integralitate a legislației în vigoare” este atât de largă încât poate ridica întrebări legitime privind întinderea exactă a obligației.
Un profesionist trebuie să știe pentru ce răspunde. Trebuie să existe o legătură inteligibilă între competența sa, obligația sa profesională, culpa sa și consecința juridică. Dacă însă aceeași semnătură poate fi interpretată ca o garanție pentru conformitatea întregii documentații cu un ansamblu vast de norme, inclusiv în zone care depășesc controlul efectiv al specialistului, apare problema proporționalității și previzibilității răspunderii.
Paradoxul juridic
La prima vedere, extinderea răspunderii pare o măsură de responsabilizare. În realitate, dacă răspunderea este extinsă simultan asupra tuturor actorilor, ea poate pierde tocmai funcția pentru care există: individualizarea culpei.
Un sistem juridic matur nu rezolvă problema prin formula „să răspundă toți”. O rezolvă prin delimitarea precisă a culpelor. Responsabilitatea trebuie să urmeze competența. Dacă statul vrea proiecte mai bune, nu poate transforma semnătura într-o capcană
În fond, disputa nu este despre protejarea profesioniștilor de răspundere. Este despre protejarea unui principiu elementar: fiecare trebuie să răspundă pentru ceea ce poate controla și pentru ceea ce îi aparține profesional sau juridic.
