Cristian Popa, membru în boardul de conducere al Băncii Naționale, arată faptul că România a ajuns într-o situație limită, iar măsurile pentru a limita creșterea datoriei publice sunt absolut necesare. Popa atrage însă atenția că marea șansă a țării noastre se numește PNRR-ul, peste 20 de miliarde de euro pe care îi putem investi cu cap și care vor genera un factor important de multiplicare în anii următori.
În 2024 si prima jumătate a anului 2025, pe fondul unui consum încă ridicat, alimentat de politici fiscale excesiv de relaxate, ritmul de creștere al economiei românești a încetinit vizibil. Economia rămâne însă pe un trend pozitiv, dar unul modest, în bună măsură deoarece expansiunea cererii - puternic stimulată prin politici fiscale si de venituri - s-a orientat către importuri, generând valoare adăugată nu în România, ci în economiile partenerilor ce produc bunurile pe care noi le importăm. Creând PIB acolo, evident că nu mai creează la noi. Când cererea alimentată intern se duce spre producția altor țări, PIB-ul se creează în afara țării noastre, iar în conturile noastre apare cu minus: consumăm, dar nu producem.
Așa am ajuns ca, în pofida unui deficit uriaș de 9,3% din PIB, economia să crească anul trecut doar cu 0,9%. Este efectul clasic al unei cereri interne care depășește cu mult oferta locală: diferența se importă, iar locurile de muncă se creează în alte economii. Nu trebuie să ne mire că deficitul extern a ajuns la 8,2% din PIB - cel mai mare din Uniunea Europeană. Astfel ca nu poți avea un consum sănătos fără o producție sănătoasă; altfel, finanțezi prosperitatea partenerilor comerciali și acumulezi datorie în propriul bilanț.
Spre exemplu, anul trecut, exporturile nete au tras economia în jos cu aproape 3 puncte procentuale din PIB, ceea ce înseamnă că am fi putut avea o creștere cu 3 puncte procentuale mai mare dacă surplusul de consum ar fi fost acoperit din producție internă. Deci nu de cerere ducem lipsă, ci de capacitatea de a o acoperi cu producția noastră.
Acest model de creștere, dezechilibrat și bazat pe consum si importuri, și desigur împrumuturi, nu putea continua la nesfârșit. Cu cât ar fi continuat mai mult, cu atât corecția ar fi fost, în final, mai dură. Iar consecințele se văd clar: deficitele gemene au explodat, datoria publică a urcat accelerat, iar România nu mai este o țară puțin îndatorată. Ne îndreptăm cu pași rapizi spre pragul de 60% din PIB, astăzi cheltuim deja mai mult pe dobânzi decât pe apărare. Iar datoria vine și cu o problemă intergenerațională: dacă noi o facem, cineva trebuie să o plătească, iar aceia sunt copiii sau chiar nepoții noștri.
Schimbare de model
Să consumi fără să produci este ca și cum ai pune căruța înaintea cailor: merge o perioadă, dar încet și nu te duce prea departe. Ca să putem consuma fără dezechilibre trebuie mai întâi să producem; ca să acoperim cererea, trebuie să creștem oferta, cu alte cuvinte să stimulăm investițiile. Iar modelul începe, în sfârșit, să se schimbe: în 2025 și 2026, spre baze mai sustenabile. În prezent consumul nu mai încălzește economia, iar investițiile încep să ducă greul și să împingă creșterea pe baze mai sănătoase.
Când vine vorba de PIB, chiar dacă în trimestrul IV economia nu mai crește deloc, România tot va încheia anul cu un PIB cu aprox. 1,3% mai mare decât anul trecut. Pentru ca media pe întregul an să rămână la 0,8% (creșterea cumulată din primele trei trimestre), ar fi nevoie de o scădere abruptă, de aproape 2% în trimestrul IV, un scenariu improbabil. Aceste evoluții țin și de efecte statistice: este mai mult matematică decât economie.
Important este însă altceva: puteam fi într-un scenariu de „hard landing”, o corecție dureroasă și bruscă. Nu suntem acolo. Trecem printr-un „soft landing”, o încetinire controlată, necesară după ani de creșteri nesustenabile ale consumului. Nu e un proces plăcut, nici ușor, societatea acceptă greu schimbarea de ritm, dar era inevitabil. Probabil vom avea doi ani cu creștere economică redusă, doi ani de reașezare pe baze macroeconomice mai sănătoase, cu deficite mai mici, ceva mai echilibrate. Nu sunt ani pierduți. Din contră: în economie, la fel ca la un elastic întins prea mult și eliberat repede, corecțiile bruște pot fi dureroase, sau altfel spus, chiar mai plastic, „cu cât ești mai sus (cu deficitele), cu atât poți să cazi mai tare”.
Mai bine un pas mai lent, dar relativ sigur, decât o prăbușire forțată. Preferăm o creștere mai mică, dar construită sănătos.
Cum creștem? Ce facem cu oferta?
Scenariul ideal pentru România ar fi un val de investiții private, interne, dar și străine: fabrici noi, centre de cercetare, data centere, capitaluri din toată lumea, investitori care să se înghesuie sa vina in Romania. Dar investitorii caută stabilitate și predictibilitate, competitivitate și un mediu în care să fie ușor să faci afaceri (ease of doing business), aspecte la care mai avem de lucru și care trebuie desigur adresate. „Capitalul curge acolo unde este cel mai bine primit”, spune o zicală, și poate curge oriunde în lume: noi trebuie să-l facem să fie bine primit, să curgă aici. Însă, spre exemplu, o taxă pe cifra de afaceri care poate lua aproape întreg profitul unei companii nu transmite deloc mesajul „bine ați venit”. Cu siguranță că atractivitatea României ca destinație a investițiilor străine directe trebuie consolidată. Asta nu exclude însă o altă oportunitate, unică, pe care România o are acum pe masă: aproape 5% din PIB, fonduri europene ce pot fi accesate în următorul an. Sau nu. Depinde de noi. Banii din PNRR nu vor fi disponibili la nesfârșit, si oricum, nevoia este acum.
Ca pondere în PIB, fondurile PNRR ce ar putea intra în anul 2026 cumulează 2,7% din PIB, bani orientați aproape integral spre investiții. Atrase integral, aceste sume ar putea avea un impact în creșterea economică de peste 1 punct procentual într-un moment în care economia trenează, cu ritmuri de creștere situate în jurul lui 1%. Deci fără aceste fonduri, in condițiile masurilor fiscale adoptate, consumul ar fi cel mai probabil insuficient pentru a evita stagnarea.
Așadar, relativ puțina creștere economică ce încă o avem depinde aproape în totalitate de fondurile europene, de investițiile finanțate din programe de tip PNRR. Iar efectele nu s-ar opri în 2026: investițiile au efecte de antrenare în următorii ani, creează activitate în lanț și rămân aici, construind baza pentru dezvoltarea viitoare. Suplimentar, fondurile europene clasice din Cadrul Financiar Multianual ar mai putea aduce în economie, pe baza unei reguli simple de etapizare multianuală -utilizată doar cu titlu ilustrativ - încă aproape 2% din PIB. Mai mult de jumătate din aceste sume sunt fonduri structurale și de coeziune, orientate în principal spre investiții.
Eu cred că rar se întâmplă ca cineva să îți pună pe masă sume uriașe de bani și, în plus, să nu ți le mai ceară înapoi. Iar atunci când o face, îți cere doar să pui ordine în propria ogradă, adică să faci reforme pe care oricum știm că trebuie să le facem, sunt necesare, și, în final, tot nouă ne folosesc.
Trăgând linie și adunând, pe masa României se află azi aproape 20 de miliarde de euro, 5% din PIB. Întrebarea este simplă: îi luăm sau ratăm această oportunitate? Iar din acești bani, aproape 4% din PIB sunt pentru investiții, investiții care au și un efect de multiplicare: nu se fac singure, pun oamenii la muncă, activează firme, generează taxe și creează o suită întreagă de venituri, de la ingineri și muncitori pe șantierele de autostradă, până la furnizorii de materiale și servicii precum soluții IT și nu numai. Există însă o condiție esențială: capitalul să fie investit cu cap. Nu avem nevoie de borduri inutile, drumuri care nu duc nicăieri, piste de biciclete în mijlocul Bărăganului sau săli de sport futuriste în comune cu 200 de locuitori. Asta sună a risipă. Multiplicatorul unor astfel de investiții ar tinde spre zero. Însă nu cred că suntem acolo.
Cele mai consistente alocări din PNRR sunt cele pentru „Transportul sustenabil”, adică exact în zona unde România are cea mai mare nevoie: infrastructură. Aproximativ 5,5 miliarde de euro, un sfert din întregul PNRR, sunt direcționați către autostrăzi, drumuri sigure și căi ferate moderne. Iar ritmul nu este deloc neglijabil: conform Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene (MIPE), 55% din bugetul acestei componente a fost deja contractat sau plătit pentru lucrări precum tronsoanele de autostradă A7 și A1, pasaje rutiere, parapete, modernizarea liniilor feroviare, electrificări și eliminarea restricțiilor de viteză. România are nevoie de aceste investiții ca de aer. Nu pot înlocui, desigur, investițiile private, însă fără ele creșterea va fi dificil de obținut. O economie europeană din 2025 nu poate funcționa cu drumuri proiectate în secolul trecut și cu linii feroviare rămase, pe alocuri, de pe vremea lui Carol I.
Când m-am născut eu, existau doar 96 de kilometri de autostradă în România. Astăzi, conform datelor Asociației Pro Infrastructura, cei care publică și harta de mai jos, sunt 1358 de km de autostradă dați în folosință, încă 854 km în execuție și 524 km în licitare. O mare parte dintre acești kilometri noi sunt finanțați din bani europeni și de multe ori executați chiar de companii și muncitori români.
Revenind, ne place sau nu, consumul nu mai poate fi singur motorul creșterii economice. Oricât ai accelera, motorul acesta merge în gol: roțile nu au aderență, economia ar sta pe loc. Au mai încercat și alții, nu merge. Pe coordonatele actuale, discuția de „creștere prin stimularea consumului” pur și simplu nu mai este serioasă, nicidecum realistă. Este ca și cum ai încerca să stingi focul turnând benzina peste el și apoi te-ai mira că flacăra e tot mai mare. Reînceperea stimulării consumului ar fi o dubla greșeala, pentru că ar anihila măsurile luate deja. Fără oferta internă suficientă, fără producție, consumul nu produce nici prosperitate, nici creștere reală, ci doar o senzație, temporară, de bine.
Calea sustenabilă pentru dezvoltarea pe termen lung o reprezintă investițiile. Iar instrumentul pe care îl căutăm este deja aici: miliardele din fonduri europene, oportunitatea, poate și necesitatea, aș spune, a momentului. Aceste miliarde ne-ar ajuta și la finanțarea unui deficit extern ce este mult prea mare, iar o parte le-ați putea găsi chiar în rezervele valutare internaționale ale tarii. Nu spun că totul e perfect cu ele, am putea vorbi mult despre justiția climatică și redistributivă cu care este justificat intervenționismul în piețele de energie, si despre intervenționism in general, spre exemplu,. În plus, ele vin cu o anumită birocrație, condiții stricte și costuri de conformare cu strictele cerințele europene. Dar nu vor fi disponibile la nesfârșit; „rudele din străinătate” nu ne vor trimite bani la infinit, la capătul celălalt al fiecărui euro care vine spre noi există undeva în Europa un plătitor de taxe, care îl plătește. Dar în contextul actual sunt, de departe, cel mai bun sprijin pe care îl avem pentru economie.
Fondurile europene rămân critice pentru România. Nu trebuie văzute, desigur, ca „pește”, ci ca „undițe”, și sunt sectoare în care guvernele pot investi aceste fonduri publice cu legitimitate, fără a interveni și a denatura piața și sectorul privat, iar infrastructura este cel mai bun exemplu. Autostrăzile, căile ferate, rețelele de transport nu doar că modernizează țara, dar atrag după ele investiții private și contribuie la dezvoltarea regiunilor rămase în urma: atâta timp cât nu construim drumuri către nicăieri, ci proiecte utile și bine gândite, economia va crește de-a lungul lor.
Programul de ajustare
Consolidarea fiscală, indiferent ca ne place sau nu felul în care a fost realizată până acum, a câștigat rapid credibilitate în ochii investitorilor. Iar prin investitori mă refer la cei care finanțează România, cei care ne împrumută pentru a acoperi consumul și deficitul. Ei lucrează însă cu anticipații, iar reacția lor, pozitiva in acest caz, se vede imediat în dobânzile la care ne finanțăm. Pentru ei contează mai puțin ca se cresc taxele sau se reduce risipa. Deocamdată, semnalul este clar: piețele sunt mulțumite, iar dobânzile au scăzut. În definitiv, piețele „votează” cu bani reali, din propriul portofel, nu cu declarații.
Dar această fereastră de încredere poate dispărea rapid. O abatere de la traiectoria actuală, revenirea la cheltuieli discreționare mari sau o criză politică pot readuce exact scenariul pe care l-am evitat la limită: pierderea ratingului de investiții, închiderea piețelor, dificultăți de finanțare, fuga capitalului și presiuni severe de depreciere. Asta nu înseamnă că măsurile pe partea de cheltuieli nu sunt necesare, utile și așteptate de societate. Dimpotrivă: eu cred că sunt esențiale. Când premierul spune că există risipă în administrația publică, cred că are dreptate, confirmă ceea ce economiștii de dreapta susțin de ani de zile. Este nevoie, mai mult ca oricând, de eficientizarea cheltuirii banului public și de o colectare mai bună. Nu poți avea taxe ca în Vest și servicii publice ca în Est.
Însă programul trebuie să continue și altfel: stimularea activității economice cu fonduri europene este o măsură de conjunctură, însă alta mai bună nu avem. Decât să dezbatem încontinuu, pe toate posturile TV, despre prăbușirea iminentă a economiei românești (prăbușire care nu mai vine), mai bine ne-am uita la ce putem face, în acest context, să crească. Economiștilor de pe micile ecrane trebuie să le spunem că instrumentul pe care îl caută este deja aici: în program, investiții pe bani europeni, cu efect economic multiplicator. De stânga sau de dreapta, nu ar trebui să facă opoziție la și mai multe autostrăzi, la și mai multe garnituri moderne de tren, autoutilitare de pompieri sau salvări, de asemenea moderne, pe bani europeni.
Pachetul fiscal vizează în principal consumul și acest lucru se vede deja în dinamica tot mai slabă din 2025 și 2026. În schimb, investițiile sunt afectate mai puțin și rămân în teritoriu pozitiv. Dacă România va reuși să atragă fondurile PNRR și banii din CFM, investițiile pot redeveni motorul principal al economiei, iar creșterea economică va antrena evoluția pozitiva a consumului. Un motor alimentat cu combustibil european. În plus, restrângerea deficitului extern pare să continue, cu două mari resorturi: creșterea dinamicii exporturilor în 2025 și reducerea dinamicii importurilor în 2026.
Nu există alternativă la disciplina fiscală. PNRR însă poate reprezenta motorul investițiilor și poate atenua efectele contracționiste provenind din partea politicii fiscale. De asemenea, nu există alternative la o anumită doză de austeritate. Deficitul nu mai poate crește, iar mediul privat deja plătește taxe mai mari. Fără rigoare bugetară, România ar deveni rapid nefinanțabilă. Nu suntem acolo, însă depindem mult de capacitatea administrativă a aparatului public. MIPE, Ministerul Finanțelor, Guvernul, autoritățile locale – toate trebuie să-și facă treaba, să lucreze împreună la același obiectiv: investițiile pe fonduri europene, ce au și efecte pozitive pentru economie. Poate că prioritatea zero a actualei coaliții ar trebui să fie chiar aceasta: aducerea în țară a miliardelor de la Uniunea Europeană. Creșterea economică de anul viitor stă, în bună măsură, în această ecuație. Iar cheia este, în mod inevitabil, la MIPE, dar ușa se va deschide doar cu un sprijin amplu de la restul ministerelor și autorităților publice, care trebuie să depună eforturi susținute pentru implementarea efectivă a proiectelor.
Comentează