De zeci de ani, un mister straniu fascinează pasionații de ezoterism și adepții teoriilor conspirației: ideea că întreaga lume ascultă muzică… pe o frecvență greșită.
Potrivit acestei ipoteze controversate, instrumentele moderne ar fi acordate incorect, iar această deviație ar afecta subtil mintea și echilibrul emoțional al oamenilor.
Dar cine ar fi orchestrat, în secret, această „manipulare sonoră globală”? Susținătorii teoriei arată spre o sursă neașteptată și tulburătoare: Germania nazistă.
Chiar dacă pare un scenariu desprins dintr-un thriller ocult, mitul persistă în mediul online, întărind convingerea că „frecvența naturală a universului” ar fi, de fapt, 432 Hz, nu 440 Hz, standardul folosit în muzica contemporană.
Orice muzician știe că, pentru ca un ansamblu instrumental să sune armonios, instrumentele trebuie acordate la aceeași referință.
Nota La (A) servește de obicei ca punct de reper, iar frecvența ei, numărul de vibrații pe secundă ale aerului, a fost stabilită oficial la 440 Hz în anul 1955. Aceasta a fost o decizie a Organizației Internaționale pentru Standardizare (ISO). Hotărârea a venit după secole întregi de haos acustic.
Înainte de standardizare, fiecare țară, și adesea fiecare oraș, folosea propria sa frecvență de referință
În Germania, înainte de anii 1600, nota La fluctua considerabil, de la 567 Hz pentru primele orgi medievale până la 377 Hz în cazul instrumentelor baroce timpurii.
Nu existau reguli clare, iar compozitorii erau adesea nevoiți să adapteze piesele „din mers”, pentru a se potrivi cu instrumentele și vocile disponibile local. De-a lungul secolelor, muzicienii au căutat constant un echilibru delicat între strălucirea sunetului și confortul vocal.
S-a înregistrat o preferință pentru frecvențe diferite: Handel, de exemplu, utiliza 423 Hz, în timp ce Mozart opta pentru 422 Hz – diferențe subtile, dar perceptibile pentru o ureche antrenată.
Pe măsură ce instrumentele s-au dezvoltat și sălile de concerte au crescut în dimensiune, nevoia unui standard universal, capabil să elimine confuzia și să faciliteze colaborarea muzicală, a devenit tot mai evidentă.
Astfel, în secolul al XX-lea, frecvența de A=440 Hz s-a impus ca normă globală, o soluție simplă, logică și extrem de practică. Pentru adepții conspirațiilor, însă, această decizie nu a reprezentat o simplă alegere pragmatică, ci un act cu intenții sinistre.
Teoria controversată sugerează faptul că Joseph Goebbels, influentul ministru al propagandei naziste, ar fi impus frecvența de 440 Hz. Scopul ar fi unul diabolic: de a manipula psihologic masele.
Alte versiuni ale poveștii aruncă vina pe organizații precum Illuminati, pe puternica familie Rockefeller
Alte versiuni ale poveștii aruncă vina pe organizații precum Illuminati, pe puternica familie Rockefeller sau chiar pe „elitele mondiale”. Acestora li s-au adus acuze că ar fi modificat această frecvență pentru a perturba armonia naturală a omenirii.
Susținătorii acestei teorii sunt convinși că muzica acordată la 440 Hz ar avea efecte adverse asupra creierului, provocând stres și anxietate, în timp ce 432 Hz ar vibra „în rezonanță cu natura”, aducând o stare de calm, claritate mentală și echilibru.
Unii merg chiar mai departe, afirmând că 432 Hz este „frecvența sacră” a universului, bazându-se pe argumentul că 432 ar fi suma a patru numere prime consecutive: 103 + 107 + 109 + 113. Însă, această logică se destramă rapid atunci când este analizată mai atent.
Frecvențele nu sunt constante universale, ci mai degrabă măsuri arbitrare, rezultate din unități de timp create de oameni.
Matematicianul și chitaristul Jakub Marian explică, într-un mod accesibil, că dacă am fi ales să împărțim ora în 12 părți în loc de 60, unitatea de măsură „un hertz” ar fi avut o valoare complet diferită, scrie incredibilia.ro.
Astfel, numărul 432 nu are nicio legătură intrinsecă cu legile fizicii, ci doar cu modul în care noi, ca oameni, am ales să măsurăm timpul. Pe lângă această realitate, nu există nicio dovadă istorică concretă care să ateste că civilizațiile antice ar fi utilizat frecvența de 432 Hz.
Muzicologul Armand D’Angour, profesor la Universitatea Oxford, subliniază clar: „Nu avem date concrete despre frecvențele exacte folosite în Antichitate. Este o fantezie să credem că grecii sau egiptenii au stabilit un standard precum A=432 Hz.”
O teorie ce nu poate fi ignorată total
Cu toate acestea, teoria nu este lipsită complet de aspecte care stârnesc interesul. De -a lungul timpului, cercetătorii au explorat modul în care diverse frecvențe pot influența reacțiile fiziologice ale corpului uman – de la tensiunea arterială și ritmul cardiac, până la stările emoționale.
Un studiu de mici dimensiuni a arătat că muzica acordată la 432 Hz ar putea avea un efect ușor calmant, reducând tensiunea și amplificând starea de relaxare.
Cu toate acestea, diferențele observate au fost minime și nu semnificative statistic, ceea ce lasă deschisă posibilitatea ca totul să fie mai degrabă un efect placebo decât o reală influență acustică.
De fapt, reacția noastră la muzică este determinată mult mai puternic de ritm, melodie și armonie decât de variații aproape imperceptibile de frecvență. Ceea ce ne emoționează într-o piesă ține de sensibilitate, memorie și context cultural, nu de cifre exacte.
Adevărul este că nu există nicio conspirație globală legată de frecvența de acordaj. Standardul de 440 Hz a fost adoptat din motive tehnice și de uniformizare, nu din rațiuni ascunse. Dacă 432 Hz ar fi produs, într-adevăr, un sunet mai frumos și mai profund, artiștii și orchestrele lumii l-ar fi adoptat demult.
Până la urma, indiferent dacă ascultați o operă monumentală sau o melodie pop din căști, puterea reală a muzicii nu se găsește în hertzi. Ea stă mai degrabă în vibrația emoțională pe care o trezește în suflet. Restul, e doar zgomotul de fundal al dezbaterilor moderne.
Comentează