Ion Cristoiu: Străinii nu ne-au obligat să-i imităm.Am făcut-o noi, prin spiritul nostru de maimuţăreală

Editorialistul Ion Cristoiu susține că niciodată străinii nu ne-au obligat să-i imităm. Am făcut-o noi, prin spiritul nostru de maimuţăreală, este concluzia lui Cristoiu.

1. Teza Formelor fără fond trimite şi la conştiinţa individuală. Fundamentele societăţii democratice – alegerile libere şi corecte, presa liberă şi independentă, independenţa justiţiei – sînt vorbe-n vînt în absenţa unei populaţii educate pentru a primi şi practica democraţia.

Al. Candiano-Popescu istoriseşte în „Amintiri din viaţa-mi” o întîmplare destoinică în a dovedi că românii Principatelor Unite nu erau pregătiţi pentru votul liber exprimat. E o întîmplare în legătură cu plebiscitul de după 2 mai 1864:

„Nu trebuie să voteze armata, îmi zice Manu, căci votînd face politică.

– Nu face nici o politică, îi răspunsei, căci nu ştie ce votează. Şi ca dovadă, chemai pe sergentul major:

– Tu, Burezescule, cum votezi? Eşti pentru sau contra?

– Sînt pentru contra şi îl mănînc la vreme”.

2. Nae Ionescu publică în Cuvîntul din 10 februarie 1938 un comentariu elogios la adresa guvernului Goga-Cuza. E o formulă subtilă de a plăti premierului Octavian Goga autorizaţia de reapariţie după 4 ani de interdicţie. Gazetarul-filosof găseşte un cîştig al Guvernului în „impunerea punctului de vedere românesc”. Afirmaţia îl scoate din sărite pe Constantin Argetoianu, care, în replică, scrie în Însemnările sale politice:

„E o adevărată aberaţie! «Punctul de vedere românesc» n-a caracterizat decît prea mult, atît politica noastră internă cît şi cea externă, de cînd România a ajuns stăpînă pe destinul ei! Elementele străine n-au jucat la noi rol prin presiunea lor directă, ci numai prin spiritul nostru de maimuţărie şi cîteodată prin platitudinea noastră înnăscută de orientali corciţi cu ţiganii. Spiritul de imitaţie şi platitudinea sînt însă tocmai două caracteristici ale «punctului de vedere românesc». Nimeni, nici un străin nu ne-a împiedicat pînă acum să fim «oameni ridicaţi» în toată puterea cuvîntului, ci numai scăzutele noastre moralităţi individuale, ca să le luăm bucata”.

Corect spus! Nicicînd în evul nostru modern, străinii nu ne-au obligat să-i imităm. Chiar şi sovieticii, deşi ne-au impus sistemul bolşevic, n-au mers pînă acolo încît să ne ceară copierea lui pînă la ultima virgulă. Au procedat la maimuţăreala lui perfectă şefii comunişti ai românilor, dispuşi să se folosească de stăpînul din afară în ciorovăielile interne. Nici după decembrie 1989 nu ne-a zis nimeni să imităm Occidentul pînă la platitudinea papagalului din colivie. Năimiţii din presă şi chiar din cultură s-au grăbit să facă frumos la tot ce-a venit de peste hotarul de Vest al ţării.

3. Despre un moşier cu ifose de bun administrator şi de om modern, Turgheniev notează:

„La el acasă e o ordine desăvîrşită; pînă şi vizitii au suferit înrîurirea lui şi în fiecare dimineaţă, nu numai că şterg hamurile şi îşi curăţă armiacurile, dar se spală şi pe faţă“.

Scriam cîndva şi undeva, că Măreaţa Rusie se denunţă, la Gogol, printr-un sigur fapt.

Şi în cazul lui Turgheniev putem vorbi de un fenomen asemănător.

Acest „dar se spală şi pe faţă” în fiecare dimineaţă, destăinuit de autor ca un fapt de excepţie în Rusia vizitiilor, mărturiseşte multe despre înapoierea din Imperiul Ţarist.

4. Din Istoria obiectelor care au făcut Istorie reţin, dintru început, destinul ulterior al cuţitului lui Ravaillac.

Ravaillac, pe numele lui complet, François Ravaillac, e cel care l-a ucis pe Henri IV, pe 14 mai 1610, după-amiază, pe la 16, cu un cuţit, în timp ce Regele mergea în trăsură pe strada Ferronerie din Paris.

Deşi ancheta şi Procesul au fixat că Ravaillac a acţionat de capul lui, înclin să cred că la mijloc a fost un Complot, urzit chiar de Regina Marie de Medicis, a cărei încoronare o făcea deja Stăpîna Franţei.

Din toată istorioara m-a sedus partea despre destinul ulterior al cuţitului.

Obiectul care a schimbat istoria Franţei a intrat în proprietatea lui Jacques Nampor de Caumant, duce de La Force, care se afla şi el în caleaşca blestemată.

În prezent, se află în posesia familiei De La Force.

Fascinanta Istorie a obiectelor care au făcut Istorie îmi sugerează că n-ar strica să apară şi la noi o Istorie a obiectelor care au făcut Istoria României.

Cîteva exemple:

Sabia lui Ştefan cel Mare, Pistolul Anei Ipătescu, Coroana de Oţel al lui Carol I, Sceptrul lui Ceauşescu.

Ar fi un instrument de apropiere a publicului larg de Istoria României.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro