România a traversat, de-a lungul ultimelor nouă decenii și jumătate, trei mari crize economice care au lăsat urme adânci în societate. Aceste perioade dezastruoase au fost caracterizate de șomaj masiv, sărăcie extremă, foamete și lipsa perspectivelor pentru populație.
România, comparativ cu statele vest-europene, a fost și continuă să fie una dintre țările mai puțin dezvoltate economic. Deși decalajul față de Occident s-a redus față de începutul anilor ’90, momentele de criză economică au afectat profund țara noastră, având consecințe care se resimt și în prezent.
Marea Criză Economică din anii ’30: Șomaj și sinucideri pe bandă rulantă
Cel mai mare dezastru economic din istoria României a avut loc în perioada interbelică, în urma crizei economice globale declanșate de prăbușirea bursei de pe Wall Street, pe 24 octombrie 1929, cunoscută drept „Joia Neagră”. România a fost afectată începând cu anul 1930, când economia națională a început să resimtă puternic impactul recesiunii mondiale, scrie adevărul.ro.
Țăranii români, care reprezentau peste 78% din populație, s-au trezit falimentați, neputând face față datoriilor acumulate la bănci în urma împroprietăririi de după Primul Război Mondial. Prețurile produselor agricole s-au prăbușit, iar exporturile de grâu și petrol au scăzut cu mai mult de jumătate.
„Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari”.
Impactul social al crizei a fost devastator: peste 300.000 de oameni au rămas fără locuri de muncă, iar 500 de fabrici s-au închis. Nivelul șomajului și falimentelor a atins cote dramatice, iar sinuciderile în rândul patronilor și angajaților rămași fără venituri au devenit tot mai frecvente.
„România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune”, relata revista „Realitatea ilustrată” din 1930.
Criza alimentară și înfometarea sistematică din anii ’80
Anii ’80 au fost una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă a României, marcând vârful crizei economice din perioada comunistă. Regimul Ceaușescu a prioritizat achitarea datoriei externe de 11 miliarde de dolari, ceea ce a dus la raționalizarea drastică a alimentelor și a energiei.
„În ansamblu, România devenea tot mai dependentă de materiile prime sovietice și tot mai expusă criticilor URSS pentru apelul la credite. În 1982, Ceaușescu a cerut și curent electric suplimentar. Partea sovietică a răspuns că nu poate livra nici cantitățile convenite anterior decât pe timpul nopții, sâmbăta și duminica.(....) Pentru cele 5 milioane de tone de țiței sovietic, Ceaușescu s-a angajat să plătească jumătate în dolari, jumătate în produse. Era criticat acum și pentru soluția construcției primei centrale atomoelectrice în parteneriat cu Canada, cu mari cheltuieli de valută. „Câtă anume? Numai dvs știți!”, i-a reproșat Gromîko. „Nu am cheltuit aproape nimic!”, a mințit Ceaușescu”, preciza Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.
În urma deciziei de plată accelerată a datoriei externe, Ceaușescu a instituit „Programul de alimentare științifică a populației”, reducând drastic cantitatea de alimente accesibilă populației.
„Reieșea că în condițiile bioclimatice ale României, un adult are nevoie de un consum zilnic de 2800 de calorii. Statisticile alcătuite după raportări fictive ale realizărilor de plan arătau că românul mânca prea mult, depășind 3300 de calorii zilnic. (...) Bomboana pe colivă a pus-o, în vara lui 1984, intrarea în vigoare a „Programului de alimentare științifică a populației”, adoptat de MAN”, adăuga Lavinia Betea.
În acea perioadă, magazinele erau goale, iar oamenii stăteau la cozi interminabile pentru alimente raționalizate.
„Este mare vânzoleală pentru pâine. Nu am apucat niciodată vremuri ca şi pâinea să fie în cantităţi aşa de puţine. Mai avem probleme cu detergenţii, săpunul şi multe altele”, relata Karolina Kovács din Mureș într-o scrisoare particulară.
Anii ’90 – „Deceniul pierdut” și colapsul economic post-comunist
După Revoluția din 1989, România a intrat într-o nouă criză economică profundă, marcată de prăbușirea industriei comuniste, privatizări defectuoase și un nivel ridicat de șomaj. Economia țării a pierdut un sfert din valoarea sa, iar PIB-ul per capita a scăzut la 39% din media UE.
În anul 1999, șomajul a atins un vârf istoric, cu peste 1.130.000 de persoane fără loc de muncă. Mulți români s-au văzut nevoiți să plece la muncă în străinătate pentru a supraviețui, iar bișnița și afacerile de supraviețuire au devenit o practică obișnuită.
„Ne îmbrăcam de la second hand. Aia era salvarea. Tata lucrase la Electocontact, s-a închis, mama era la Textila, care a mai trăit și după. O vreme am trăit dintr-un salariu. Eram patru în casă. În cartier era sărăcie cruntă. Tata a plecat la muncă în Israel și a fost bine. Ne-am tras cablu la tv.”, povestește Mihai, un botoșănean de 43 de ani.
Marius, un alt botoșănean, își amintește și el de dificultățile acelor ani:
„Făceam schimb de papuci cu fratele mai mare. Tata făcea bișniță cu lucruri aduse din Polonia, mama a rămas cu noi. Noi nu simțeam foarte tare că eram copii, ne jucam în cartier. Dar mă uitam la părinți. Stăteau seara și le vedeam disperarea pe față.”
În ciuda acestor perioade dificile, România a reușit să se redreseze treptat după aderarea la Uniunea Europeană, iar plecarea masivă a românilor la muncă în străinătate a contribuit la stabilizarea economică. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă țara va reuși să depășească definitiv traumele economice ale trecutului.
Comentează