La exact un an de la invalidarea candidaturii Dianei Șoșoacă (5 octombrie 2024), care a fost urmată de anularea fără precedent a rezultatului primului tur – tur câștigat atunci de Călin Georgescu –, România trăiește ecourile unei crize care a mutat disputa din zona electorală în centrul raportului dintre drept, politică și percepție publică. Reluarea alegerilor în 2025, victoria lui Nicușor Dan și instalarea unui guvern condus de Ilie Bolojan au închis capitolul procedural, dar nu și fractura de încredere. În același registru, Parchetul General a cerut de curând ridicarea imunității eurodeputatei și o citează la audieri chiar „la aniversară” (6 octombrie). Coincidență sau nu, calendarul reactivează narațiunea „execuției politice” pe care S.O.S România a ridicat-o la rang de identitate. Statul de drept e, din nou, pe muchie.
Invalidarea candidaturii Dianei Șoșoacă a fost un act de contencios constituțional supralicitat public ca „decizie politică”. Anularea turului întâi a cimentat, de asemenea, impresia că, în România, „voința populară” poate fi suspendată în numele „ordinii constituționale”. Reluarea scrutinului a oferit un deznodământ instituțional, dar pentru o parte a electoratului ruptura s-a produs deja: nu mai contează cine câștigă ori ce decide Curtea, ci cine are puterea să rescrie regulile. Pe acest teren al percepțiilor, statul a pierdut bătălia narativă.
Cazul Șoșoacă din aceste zile nu mai este despre buletinul de vot, ci despre limitele discursului public. Cererea de ridicare a imunității acoperă 11 capete de acuzare: de la „lipsire de libertate” și „ultraj” (episodul RAI Uno, 2021), până la fapte încadrate de OUG 31/2002 (propagandă fascistă/legionară, negarea ori minimalizarea Holocaustului, promovarea cultului unor persoane condamnate pentru genocid/crime împotriva umanității) și de Legea 157/2018 (promovarea ideilor antisemite), susținute prin sesizări ale Institutului „Elie Wiesel” și denunțul IICCMER.
Linia de demarcație este limpede în drept, însă confuză în dezbaterea publică: libertatea de exprimare e fundamentală, dar nu acoperă incitarea la ură, negarea genocidului sau glorificarea ideologiilor totalitare. OUG 31/2002 se aplică strict, pe probe. A confunda deliberat opinia politică dură cu propaganda penală nu servește nici democrației, nici justiției.
„De ce acum?” - Cronologia care apasă pe încredere
Întârzierea lovește credibilitatea instituțiilor. Fapte din 2021 intră abia în 2025 în linie dreaptă, când este deja necesar votul Parlamentului European pentru continuarea urmăririi penale. Explicațiile tehnice există (schimbarea statutului, consolidarea probatoriului, apropierea prescripției), dar nu risipesc percepția că justiția „se activează” la „comandă”. Cazul cere două lucruri rare la noi: transparență procedurală și motivări solide. În acest context, critica președintelui Nicușor Dan la adresa managementului DNA și al Parchetului General și anunțul unei evaluări pentru viitoarele numiri sunt legitime ca principiu, dar sensibile ca percepție: orice umbră de presiune politică alimentează narațiunea contestatară.
Filmul Șoșoacă va avea trei ecrane care vor rula în paralel. La Bruxelles, procedura e standard (plen → JURI → posibilă audiere → raport → vot). Un vot „pentru” deblochează integral ancheta, un refuz sau amânări repetate o lasă pe loc. În majoritatea cazurilor, însă, PE ridică imunitatea pentru a nu bloca ancheta, fără a prejudeca fondul.
La București, Parchetul General și instanțele vor intra sub lupă pentru două lucruri pe care publicul le taxează imediat: claritatea încadrărilor și viteza rezonabilă. Orice probă obținută greșit, motivare subțire sau întârziere inutilă se întoarce împotriva instituțiilor, indiferent de rezultat.
În societate, S.O.S își va menține mobilizarea pe tema „delictului de opinie”. Răspunsul autorităților trebuie să rămână strict în temeiul legii, altfel, riscul de „martirizare” e maxim, iar procedura penală riscă să se transforme în capital electoral.
Statul de drept nu se validează printr-o singură sentință, ci prin drumul până la ea: proceduri corecte, probe legale, încadrări riguroase, ritm rezonabil și comunicare clară. România nu are nevoie de „sentințe exemplare”, ci de mecanisme exemplare. Dacă România parcurge drumul corect, teza „dictaturii” se va estompa în fața evidenței. Într-o democrație matură, libertatea de a vorbi coexistă cu interdicția de a glorifica ura, iar diferența nu o face strigătul din piață, ci calitatea legii și a celor care o aplică, dar mai ales cum.
Comentează