Mai mulţi factori influenţează durata de viaţă, cum ar fi dieta, exerciţiile fizice, fumatul, consumul de alcool, mediul şi alte variabile. De asemenea, ajută şi faptul a de nu fi călcat de un camion de gunoi. Dar ce se întâmplă cu rolul genelor? Aceasta a fost o întrebare controversată timp de decenii, informează joi Reuters, potrivit Agerpres.
Un nou studiu indică un rol mult mai important al geneticii decât au arătat cercetările anterioare, estimând contribuţia genelor la determinarea duratei de viaţă a omului la aproximativ 50%. Acest procent este aproximativ dublu faţă de cel rezultat din concluziile cercetărilor anterioare şi reflectă rezultatele studiilor privind durata de viaţă realizate pe animalele de laborator.
"Durata de viaţă este determinată, fără îndoială, de mulţi factori, inclusiv stilul de viaţă, genele şi, foarte important, factorul aleatoriu - să luăm, de exemplu, organisme identice din punct de vedere genetic, crescute în medii similare, dar care mor la momente diferite", a declarat Ben Shenhar, doctorand în fizică la Institutul Weizmann de Ştiinţă din Israel şi autor principal al studiului publicat joi în revista Science.
"În cadrul studiului nostru, am încercat să evaluăm variaţia dintre diferite persoane care poate fi atribuită geneticii. Studiul nostru a încercat să împartă factorii de longevitate în genetică şi 'toate celelalte'. Iar 'toate celelalte' reprezintă aproximativ 50% din total", a adăugat el.
Cercetătorii au încercat să ţină cont de un factor de confuzie din studiile anterioare, care au folosit gemeni suedezi şi danezi, majoritatea informaţiilor datând însă din secolul al XIX-lea. Acele studii pe gemeni nu au luat în considerare decesele cauzate de violenţă, accidente, boli infecţioase şi alţi factori care nu au legătură cu organismul - numiţi mortalitate extrinsecă - despre care autorii noului studiu au spus că au denaturat concluziile anterioare privind componenta genetică a longevităţii.
Cauza decesului nu era menţionată în datele istorice, care precizau doar vârsta la momentul decesului. Aşadar, dacă unul dintre gemeni a murit la vârsta de 90 de ani din cauze naturale, iar celălalt a murit la vârsta de 30 de ani nu din cauze naturale, ci din cauza unei boli infecţioase, cum ar fi tifosul sau holera, datele care nu precizau cauza decesului puteau să ofere o impresie eronată cu privire la rolul eredităţii în durata de viaţă.
Noul studiu a utilizat o formulă matematică pentru a ţine cont de mortalitatea extrinsecă în rândul gemenilor. Ben Shenhar a afirmat că mortalitatea extrinsecă din perioada în care au trăit gemenii studiaţi, înainte de era antibioticelor, era de 10 ori mai mare decât în prezent, în principal din cauza bolilor infecţioase, care sunt acum uşor de vindecat.
Cercetătorii au validat apoi predicţia conform căreia decesele extrinsece maschează ereditatea, utilizând date mai recente şi neanalizate anterior din Suedia, care includeau gemeni crescuţi împreună şi gemeni crescuţi separat. Această analiză a constatat într-adevăr că, pe măsură ce mortalitatea extrinsecă scade, importanţa eredităţii creşte.
"Gemenii identici crescuţi separat împărtăşesc genele, dar nu şi mediul. Acest lucru ajută la separarea geneticii de mediu, a naturii de educaţie", a declarat Uri Alon, specialist în biologia sistemelor la Institutul Weizmann şi coautor principal al studiului.
Gemenii fraterni sunt, de asemenea, valoroşi în astfel de cercetări, deoarece împărtăşesc aproximativ jumătate din structura lor genetică.
"Studiile anterioare asupra gemenilor au utilizat metode statistice care funcţionează bine pentru alte trăsături - înălţime, tensiune arterială, trăsături de personalitate etc. Aceste trăsături nu sunt afectate de mortalitatea extrinsecă", a explicat Uri Alon.
"Însă durata medie de viaţă este singura trăsătură specială care este puternic afectată de mortalitatea extrinsecă. Deoarece cauza decesului nu a fost înregistrată în studiile clasice asupra gemenilor, aceasta nu a fost corectată", a adăugat Uri Alon.
Aceste concluziile pot avea implicaţii importante pentru cercetările despre îmbătrânire.
"Estimările scăzute ale importanţei eredităţii ar fi putut descuraja finanţarea şi cercetarea în domeniul geneticii îmbătrânirii, sugerând că aceasta era în mare parte aleatorie sau determinată de mediu. Însă cercetarea noastră validează căutarea factorilor genetici ai longevităţii, arătând că semnalul genetic este puternic, dar era ascuns anterior de 'zgomotul' din datele recoltate", a explicat Ben Shenhar.
Genele influenţează durata de viaţă în ambele sensuri. Pe de o parte, există defecte genetice debilitante care pot provoca boli şi scurta longevitatea. Pe de altă parte, au fost identificate gene care par să ofere beneficii pentru longevitate.
"Mulţi centenari ajung la vârsta de 100 de ani fără să sufere de afecţiuni medicale grave", a declarat Ben Shenhar. "Este clar că aceste persoane au gene protectoare care le apără împotriva dezvoltării bolilor care apar în mod natural odată cu vârsta. Unele dintre aceste gene au fost identificate, însă, la fel ca majoritatea trăsăturilor complexe, longevitatea este probabil influenţată de sute, dacă nu chiar de mii de gene", a adăugat coordonatorul studiului.
Comentează