Victimele violenței domestice pot renunța la judecarea cererii pentru emiterea unui ordin de protecție chiar dacă acțiunea a fost introdusă în numele lor de procuror, a decis Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea, publicată miercuri în Monitorul Oficial, devine obligatorie pentru instanțele din întreaga țară și tranșează o controversă apărută după modificarea legislației în 2025.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că victima își păstrează dreptul de a renunța la judecarea cererii pentru emiterea unui ordin de protecție atunci când aceasta a fost formulată de procuror în numele său.
Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 784, Partea I din 16 septembrie 2026. Din acest moment, interpretarea dată de instanța supremă este obligatorie pentru toate instanțele, potrivit articolului 521 alineatul 3 din Codul de procedură civilă.
Ce a decis Înalta Curte
Instanța supremă a fost sesizată de tribunalele din Iași și Sibiu, după ce instanțele au interpretat diferit modificarea Legii pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.
Dispozitivul hotărârii stabilește: „Victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei.”
Decizia se aplică atât situațiilor în care procurorul formulează direct cererea în numele victimei, cât și celor în care un ordin de protecție provizoriu este confirmat și trimis instanței împreună cu solicitarea de emitere a ordinului de protecție.
Hotărârea nu înseamnă că ordinul de protecție este anulat automat printr-o simplă declarație și nici că autoritățile nu mai pot interveni în cazurile de violență domestică. Ea stabilește cine poate dispune de cererea aflată pe rolul instanței și în ce condiții se aplică regulile generale ale procesului civil.
Confuzia provocată de modificarea legii
Până în decembrie 2025, articolul 43 din Legea nr. 217/2003 prevedea explicit că victima putea renunța la judecarea cererii privind ordinul de protecție inclusiv atunci când solicitarea fusese introdusă în numele său de procuror, de o autoritate locală sau de un furnizor de servicii sociale.
Articolul a fost însă abrogat prin Legea nr. 232/2025. Unele instanțe au interpretat eliminarea lui ca pe o interdicție: odată ce procurorul a cerut ordinul de protecție, victima nu mai putea opri procesul.
Măsura fusese asociată public cu întărirea protecției victimelor care, în practică, pot reveni asupra declarațiilor sau cererilor din cauza fricii, dependenței financiare, presiunilor exercitate de agresor ori a împăcării cu acesta.
Înalta Curte a ajuns însă la concluzia că simpla abrogare a articolului nu a creat o interdicție expresă.
Înalta Curte: Interdicția trebuia scrisă clar în lege
Judecătorii instanței supreme au arătat că regulile generale din Codul de procedură civilă continuă să se aplice în lipsa unei dispoziții speciale contrare.
Potrivit articolului 93 din Codul de procedură civilă, titularul dreptului poate renunța la judecată chiar dacă acțiunea a fost pornită de procuror. Fostul articol 43 din legea violenței domestice nu făcea, în esență, decât să repete această regulă.
Înalta Curte a constatat că, dacă Parlamentul ar fi urmărit să elimine dreptul victimei de a renunța, ar fi trebuit să introducă o interdicție „expresă și neechivocă”.
În lipsa acesteia, deducerea unei interdicții doar din abrogarea articolului ar însemna, potrivit instanței, o adăugare nepermisă la lege.
Judecătorii au remarcat și că expunerea de motive a Legii nr. 232/2025 nu explică de ce a fost eliminat articolul care permitea renunțarea la cererea pentru ordinul de protecție.
Două dosare au produs interpretări diferite
Sesizarea Înaltei Curți a pornit de la două cazuri concrete, judecate la Iași și Sibiu.
În primul dosar, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a cerut un ordin de protecție după confirmarea unui ordin provizoriu. Victima a declarat ulterior că renunță la judecată.
Judecătoria Iași a refuzat să ia act de renunțare, considerând că eliminarea articolului 43 împiedică victima să oprească procesul. Cererea pentru ordinul de protecție a fost analizată pe fond și respinsă ca neîntemeiată.
Parchetul a atacat hotărârea, susținând că, în lipsa unei interdicții exprese, trebuie aplicate prevederile generale ale Codului de procedură civilă.
În dosarul de la Sibiu, procurorul ceruse ca un presupus agresor să păstreze o distanță de 100 de metri față de victimă, membrii familiei acesteia, locuință și locul de muncă, precum și interzicerea oricărui contact pentru o perioadă de trei luni. Și în această cauză, victima a dorit să renunțe. Practica diferită a instanțelor a determinat intervenția Înaltei Curți.
Ce se întâmplă dacă victima este amenințată să renunțe
Una dintre cele mai sensibile probleme este situația în care victima renunță nu pentru că pericolul a dispărut, ci în urma presiunilor sau amenințărilor agresorului.
Înalta Curte precizează că instanța poate analiza, în fiecare caz, dacă voința victimei a fost afectată de presiuni sau amenințări exercitate asupra sa ori asupra membrilor familiei.
O atenție specială trebuie acordată situațiilor în care sunt implicați copii minori și ar putea fi necesare măsuri pentru protejarea lor.
Prin urmare, decizia nu îi obligă pe judecători să valideze mecanic orice declarație de renunțare. Instanța poate verifica împrejurările în care aceasta a fost formulată.
Diferența dintre ordinul de protecție și dosarul penal
Renunțarea la judecarea ordinului de protecție nu trebuie confundată cu retragerea unei plângeri penale și nu conduce automat la închiderea unei anchete penale.
Legea nr. 232/2025 a introdus o regulă distinctă în Codul penal: în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală din culpă săvârșite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii nu mai produce efecte.
Așadar, victima poate renunța la procedura civilă privind ordinul de protecție cerut de procuror, dar această decizie nu oprește automat cercetările penale și nu înlătură răspunderea agresorului.
Peste 138.000 de intervenții într-un singur an
Decizia vine într-un moment în care violența domestică rămâne un fenomen de amploare în România.
În 2025, polițiștii au intervenit la 138.385 de cazuri de violență domestică, dintre care 67.010 în mediul urban și 71.335 în mediul rural, potrivit datelor Poliției Române citate de Agerpres.
Numărul mare al intervențiilor arată și dificultatea cu care se confruntă autoritățile: trebuie respectată voința victimei, dar trebuie verificat în același timp dacă aceasta acționează liber sau sub presiunea persoanei acuzate de violență.
Decizia nr. 82 fusese pronunțată de Înalta Curte pe 22 iunie și anunțată prin minuta publicată de instanța supremă. Publicarea motivării în Monitorul Oficial face acum interpretarea obligatorie pentru instanțele din întreaga țară.
Comentează