În ultimele luni, România a fost zguduită de cazuri de violență domestică ajunse prea târziu în atenția publicului. Femei ucise după ce au cerut protecție. Agresori care s-au întors peste victime chiar dacă existau ordine judecătorești. Familii întregi sfâșiate în tăcere înainte să apuce cineva să sune la 112. Ne revoltăm, vorbim, postăm — dar întrebarea esențială rămâne: ce face sistemul când aceste drame ajung pe masa judecătorilor?
Răspunsul nu mai e bazat pe zvonuri sau percepții. Există un document oficial: Raportul Inspecției Judiciare privind modul de instrumentare a cauzelor având ca obiect ordinele de protecție prevăzute de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenței domestice, care a analizat cum funcționează, în realitate, mecanismul protecției juridice pentru victime.
Ce merge bine — și ce nu
Raportul spune clar că instanțele respectă, în general, termenele legale pentru soluționarea ordinelor de protecție. Hotărârile sunt motivate și comunicate în timp util. Asta contrazice percepția că sistemul ar fi complet inert.
Deși raportul subliniază că instanțele au aplicat unitar criteriile legale esențiale pentru emiterea ordinelor de protecție — precum existența pericolului iminent, analiza probelor, proporționalitatea măsurii sau riscul de recidivă — și nu au fost identificate discrepanțe majore de practică, inspectorii notează totuși că unele hotărâri au fost desființate în căile de atac din cauza unei aprecieri diferite a probatoriului, semn că domeniul rămâne extrem de sensibil și că uniformitatea reală depinde de o evaluare constant riguroasă a fiecărui caz. Și poate cea mai dură observație din raport: multe victime renunță să ceară ordin de protecție de teamă că, dacă le este respinsă cererea, vor fi obligate să suporte cheltuieli de judecată. Asta înseamnă că sistemul juridic poate fi inaccesibil exact pentru cei care au cea mai mare nevoie de el.
Un detaliu poate chiar mai important decât toate celelalte este că ordinul de protecție, oricât de corect ar fi emis, devine inutil dacă victima nu știe ce să facă după. Inspecția Judiciară observă explicit că multe instanțe nu pun la dispoziție nicio listă actualizată cu adăposturi, centre de consiliere sau servicii juridice gratuite, iar victimele pleacă practic singure, doar cu o bucată de hârtie în mână. Tocmai de aceea, raportul recomandă realizarea și distribuirea unui pliant standardizat, oferit automat la depunerea cererii sau la comunicarea hotărârii, care să conțină date de contact și pașii concreți pentru accesarea sprijinului. Este, probabil, una dintre cele mai simple și mai eficiente măsuri propuse — și poate singura care nu costă aproape nimic, dar schimbă totul.
Soluții există — dar trebuie asumate
Raportul nu se mulțumește să constate; vine cu propuneri concrete.
Prima recomandare majoră este înființarea unor completuri specializate pentru violență domestică, care să funcționeze inclusiv în weekend și zile nelucrătoare. Pentru că agresiunea nu are program de birou.
A doua recomandare: formare comună pentru magistrați, polițiști, avocați, asistenți sociali și psihologi, pentru a elimina fractura de abordare între instituții.
O altă recomandare: introducerea unui sistem de evaluare a riscului, care să clasifice fiecare caz ca având risc scăzut, mediu, ridicat sau extrem, pentru ca decizia judiciară să nu depindă exclusiv de interpretarea subiectivă .
Raportul merge chiar mai departe și spune negru pe alb că legea actuală nu este suficient de flexibilă pentru realitatea din teren, motiv pentru care propune modificări clare: judecătorul să poată continua analiza unei cereri chiar dacă victima o retrage sub presiune, să poată dispune monitorizarea electronică din oficiu în cazurile cu risc ridicat, iar statul să suporte cheltuielile de judecată dacă cererea e respinsă, pentru ca teama de taxe să nu mai fie o barieră. Tot în acest spirit, victimei ar trebui să i se permită să ceară ulterior modificarea măsurilor dispuse, pentru că dinamica abuzului se schimbă în timp
Concluzia
Sistemul judiciar reacționează, dar încă o face inegal. Există judecători care văd pericolul înainte să devină crimă — și alții care îl constată doar după. Raportul Inspecției Judiciare nu este un act birocratic, ci o oglindă pusă în fața unei realități pe care altfel o vedem doar pe ecranele televizoarelor. Pericolul este conștientizat, iar inspectorii judiciari o spun răspicat: ”În România, violența domestică rămâne o problemă majoră, cu mii de cazuri înregistrate și un număr semnificativ de victime care nu beneficiază de protecție efectivă, în pofida modificărilor legislative. Din acest motiv autoritățile publice nu pot ignora violența domestică, care constituie unul dintre cele mai flagrante atacuri la adresa drepturilor fundamentale precum libertatea, egalitatea, viața, securitatea și nediscriminarea, așa cum sunt proclamate în Constituția noastră. Aceleași autorități publice au obligația de a adopta măsuri de acțiune ferme pentru a face aceste drepturi reale și efective, înlăturând obstacolele care împiedică exercitarea lor deplină.”
Dacă după acest document nu urmează acțiuni legislative și bugetare, următoarea tragedie nu va mai putea fi numită „neprevăzută”. Va fi pur și simplu ignorată.
Comentează