Premium
Duminică s-au manifestat reverberațiile congresului PMP, care l-a confirmat pe Eugen Tomac președinte al formațiunii cu intenție mai mica decât marja de eroare. Totuși, de ce atâta luptă pentru un cadavru politic? Ei bine, pentru PNL, absorbția PMP este importantă prin numărul de aleși locali ai celui din urmă, mai ales în București, care ar întări eventuala poziție de negociere cu PSD. De asemenea, ar fi și reunirea foștilor colegi din PDL, consfințind preluarea definitivă a PNL de către fosta echipă a lui Traian Băsescu. În plus, tocmai pentru această echipă va fi important să aibă variante cunoscute pentru organizațiile Capitalei. Oameni ca Boc, Flutur, Falcă nu empatizează prea ușor cu nume precum Ciucu, Pavel, Burduja sau alte notabilități ale „echipei câștigătoare”. În plus, să nu uităm că la localele din 2020, PMP a luat 8% în București, aproape jumătate din cele 19 procente ale PNL.
Luni am avut din nou șansa de a beneficia de nestematele profunzimii gândirii lui Florin Cîțu: „Revin la faptul că domnul Ciolacu a înțeles, când i-am explicat cu răbdare și înțelepciune, că nu se poate creștere de 40%, că nu se poate să introducă taxe. A înțeles și a apreciat. Dacă e nevoie o mai fac o dată. Mai pierd o jumătate de zi îi explic tot cu răbdare și înțelepciune că unele lucruri nu se pot face.” Iar delirul a continuat: „Nu vom face un compromis care să ducă România în comunism.” Începând cu sfârșitul: când ești responsabil de o criză energetică ce îngenunchiază oamenii, dar mai cu seamă economia, când ai aliați primarii din București și Timișoara, unde condițiile termice din locuințe sunt identice cu cele din anii `80, pare puțin riscant să vorbești de comunism. Referitor la condescendența față de liderul PSD, ea ar fi fost, poate, binevenită, în cazul în care emitentul nu era o persoană cu probleme la cazierul american, cu acuzații de atac speculativ asupra monedei naționale, cu studii discutabile, în caz că ele chiar există, cu dicție de școală ajutătoare și cu record personal „all time” de îndatorare a României. Mai mult, în pofida eforturilor disperate de a se menține în fruntea unui partid aflat în disoluție internă, personajul asemănat de unii cu Voldemort (căutați poza pe net!) nu face decât să consolideze relația dintre Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu. Dar pentru ca eroul de basm să nu se simtă singur în ridicolul său, apare și confratele de ideologie, interimarul „drulău” de la USR, cunoscut în oraș drept ministrul-reportofon: „PSD, PNL și UDMR aruncă justiția în era Dragnea. Ce s-a întâmplat astăzi, în Camera Deputaților, este un atac frontal la Justiția din România. Partidele toxice din Parlamentul României au forțat un vot în Camera Deputaților prin care mimează desființarea SIIJ. În realitate, au votat o reînființare pe steroizi a acestei Secții Speciale”. Oprindu-ne din râsul produs de umorul involuntar al beizadelei de viță nobilă și gradată, merită să luăm pe rând elucubrațiile „demnitarului-rangă”: era Dragnea nu ar fi existat în condițiile în care Klaus Iohannis nu forța demisia lui Victor Ponta, iar unsul Dacian Julien performa cât de cât. Incompetența politică a președintelui României, dublată de incompetența administrativă a „tehnocraților” au dus PSD la 46% în 2016. Expresia „partidele toxice” aparține oricărui discurs fascist din ultimii 100 de ani. Partidele pot fi ridicole și incapabile să guverneze (USR, PNL), detestabile în manifestări (AUR), criticabile (PSD, UDMR), însă niciunul nu trebuie catalogat drept toxic, pentru că asta afectează ideea democratică a reprezentativității. Înseamnă că și cei care au ales formațiunile presupus „toxice” sunt cetățeni toxici? Prin urmare, de ce nu li s-ar reduce lor drepturile civile? Sau de ce nu ar fi chiar exterminați? Sigur că nu am așteptări de la isteria useristă să priceapă asemenea chestiuni elementare privind parlamentarismul, însă opinia publică trebuie să respingă toate aceste derapaje populiste, aduse în prima scenă de execuțiile pe stadioane promise de Corneliu Vadim Tudor, rafinate ulterior de țepele în Piața Victoriei anunțate de Traian Băsescu, și exploatate de geacă roșie a lui Klaus Iohannis. În fine, chestiunea de fond privind SIIJ: e clar o structură nefuncțională, măcar judecând după ritmul anchetei fraudei electorale de la Sectorul 1; în egală măsură, nenorocirile provocate de către DNA le-am văzut cu toții. Din păcate, fără ca hoția să dispară, dacă ne gândim numai la achizițiile din pandemie, la provocata criză energetică, la împrumuturile fără precedent, toate doar în ultimii doi ani. Totuși, parcă îmi inspiră mai multă încredere Cătălin Predoiu decât predecesorul său, care venea cu boxa în Parlament. Cât privește subiectul steroizilor, domnul Drulă i-o fi confundat cu pastila sa albastră, judecând după supărarea declarației.
Marți au continuat reacțiile privind situația recunoașterii de către Putin a independenței zonelor separatiste din Ucraina și a iminentei invazii a țării vecine. E un subiect amplu și dureros, pe care l-am tot evitat pentru că retrospectiva este despre România. Iar din păcate România nu există în jocul internațional. Sigur că țara noastră nu a avut niciodată vocație de actor important, nici măcar la regional. Realitatea este că singurele momente din modernitate în care am reușit, prin strălucita elită de veac XIX, să obținem succese relevante, au fost dubla alegere din 1859, aducerea lui Carol I în 1866, recunoașterea independenței la Congresul de la Berlin, din 1878. Atât! Marea unire, în pofida strălucitei minți politice a lui Ionel Brătianu, a fost preponderent efectul norocului și întâmplării, fructificate și de efortul Reginei Maria. După aceea, exceptând finalul anilor `60 și anii `70, când Ceaușescu a fost favoritul Occidentului, din postura de „rebel” al blocului dominat de URSS, reușind o evoluție spectaculoasă și relevantă – doar un exemplu fiind contribuția la acordul de pace de la Camp David – țara noastră s-a mai raportat la drumul său în lume prin Acordul de la Snagov, inițiat de Ion Iliescu în 1995, care viza consensul intern privind integrarea euro-atlantică. Trebuie spus că, în absența apartenenței la cele două mari structuri, România putea avea lesne soarta Ucrainei, o țară care plătește prețul corupției și inconștienței unei oligarhii rapace. Am considerat această recapitulare necesară și relevantă pentru a înțelege neputința mai marilor Statului roman în domeniul politicii externe după 2004. Pentru comparație, recomand volumul În ochiul ciclonului, unde profesorul Constantin Boștină redă stenograma unei convorbiri dintre Nicolae Ceaușescu și Henry Kissinger. Revenind la granița noastră de Nord-Est, contextul este următorul: din punct de vedere istoric, Rusia are în doctrina geopolitică imperativul existenței unei zone-tampon (glacis strategic) de natură a îngreuna o invazie către centrul puterii moscovite. Prin urmare, ceea ce pretinde azi Vladimir Putin este în continuitatea ideilor de acum mai bine de un veac, dacă nu chiar de acum 3 veacuri, de la Petru cel Mare. Din punct de vedere juridic, lungul discurs ținut pentru a alimenta inclusiv revendicări teritoriale ale României, Poloniei și Ungariei la adresa vecinului, este doar un nonsens, continuare a prostiilor promovate de idioții utili de la noi pe diverse canale. Nonsensul provine din existența tratatelor bilaterale necesare celor 3 vecini ai Ucrainei pentru aderarea la NATO și UE, ceea ce echivalează cu o consfințire a granițelor actuale. Ultimul plan de analiză este cel politic: de ce riscă Rusia să sufere sancțiuni absolut meritate din partea Vestului, invadând Ucraina? Întâi, pentru că își dorește o revenire, ca putere majoră, și nu doar regională. Apoi, pentru că se bizuie pe relația cu China, în competiția acesteia din urmă cu SUA, dar și pe divergențele specifice democrațiilor ce compun UE și NATO. Mai ales că un autocrat ca Putin poate mult mai ușor să se impună, măcar imagologic, prin comparație cu liderii occidentali, supuși alegerilor cu adevărat libere. În fine, cred că cel supranumit în mod exagerat „țarul”, de către necunoscătorii istoriei, încearcă să se revalideze intern în condițiile economice dificile ale țării sale, mizând pe orgoliul rănit al rușilor din ultimii 30 de ani. În egală măsură, criza ucrainiană ajută și SUA, care pot capacita coeziunea Europei de Vest în jurul lor, în interiorul NATO, temperând „deviaționismul” macronist.
Miercuri au fost, în plan local, 2 situații cu potențial real de divertisment, menite parcă a reduce presiunea psihică generată de operațiunile militare din proximitatea României. Ministrul de Interne a numit un nou șef al Poliției de Frontieră, poate și în contextul conflictului din Ucraina și a posibilului val de refugiați. Omul bun la toate al președintelui Iohannis, împuternicit în ultimii 2 ani pe mai multe ministere, după caz, a împuternicit la rândul său un comandant pe graniță. Spun împuternicit pentru că, asemeni predecesorului său cu geacă de piele, „Dorel” nu a organizat nici până azi concursuri în Poliție, menținând această dependență politică permanentă a înalților milițieni. Rezultatul constă în incompetență și instabilitate, ingrediente esențiale nu doar pentru lipsa de rezultate a sistemului, dar și pentru afectarea gravă a imaginii „oamenilor legii”. Colegul și superiorul ierarhic pe linie de partid al dlui. Bode – l-am numit pe liderul „echipei câștigătoare” – se ia la harță cu ministrul Finanțelor, Adrian Câciu, acuzându-l de nu știu ce minciună privind posibilitatea scăderii accizei la combustibili. Inițial, mă pregătisem să afirm că problema ridicată de Florin Cîțu ar putea fi singurul lucru inteligent emis de personaj din 2016, când a fost propulsat în cariera politică, și până azi. Într-adevăr, trebuie să existe certitudinea că scăderea accizei, însemnând și o scădere substanțială a încasărilor la buget, se va traduce în scăderea prețului la pompă. Am constatat apoi că Superman, în pofida scorului încrederii populare măsurat cu o cifră, nu face decât să își continue lupta de sabotare a coaliției, profitând de contextul international, care îi asigură încă supraviețuirea pe scăunelul lui din Modrogan. În fine, multe voci au criticat anunțul comun al ambasadorilor Franței, Angliei, Germaniei și Italiei, prin care aceștia au solicitat Guvernului să facă plățile către marii furnizori de energie, care au aplicat măsurile de compensare și plafonare a facturilor. Spre deosebire de intruziunile adesea aberante în politica internă, de această dată reprezentanțele diplomatice au acționat absolut corect și legitim. În fond, asta este una din atribuțiile principale ale oricărei ambasade, să dezvolte și să protejeze relațiile de afaceri. Mai mult, solicitarea lor nu este, ca în alte cazuri, o ingerință, ci o solicitare legitimă de aplicare a legislației. De aceea, prostiile „suveraniste” și discursurile despre „demnitate” nu își au locul în acest caz. Voi repeta de fiecare dată, riscând să plictisesc: fără UE și NATO soarta României ar fi fost oribilă. Iar dacă vrem să contăm cu adevărat, trebuie să dovedim inteligență politică externă, seriozitate, consecvență și cultură autentică. Adică fix ce ne lipsește de 18 ani la cel mai înalt nivel.
Joi, președintele României a avut, probabil, cea mai încărcată zi din cei 7 ani de mandat. Sub aparența premierei unei operativități, Klaus Iohannis a ieșit din zona de confort, muncind cât pentru toți cei 7 ani de vacanțe. A convocat o ședință CSAT, desfășurată dimineață, apoi una a formatului B9 pentru vineri, după care a participat la Consiliul European. În fine, dar nu în ultimul rând, în aceeași zi i-a chemat și pe președinții Camerei și Senatului, pentru discuții la Cotroceni. Mobilizat probabil de toate acestea, șeful Comisiei de Apărare din Camera Deputaților, Pavel Popescu, personajul fără prea multă școală, dar cunoscut drept „arma secretă” a lui Florin Cîțu pentru siguranța națională, a convocat colegii parlamentari, anunțând: „Acum fix o lună estimam invazia Ucrainei. Asta pentru că Putin și Rusia au abandonat de ani buni conceptul de diplomație. Păcat ca noi am înteles asta mult prea târziu.” Nu trebuie provocat intelectual deputatul care și-a trecut în CV și școala generală, amintindu-i de „schizofrenia” rusească a suspendării între Europa și Asia, precum și de „claustrofobia” antropologiei culturale a unui popor definit de întrebările „Cine suntem? Ce-i de făcut? Cine-i vinovat?” Însă asumarea predicției invaziei indică o discutabilă proprie glorificare. La fel cum „înțelegerea târzie” a metodelor rusești arată o ignoranță asupra unei continuități de conduită din secolul al XVII-lea până astăzi. Nu în ultimul rând, narativele insidioase specifice propagandei ruse au fost facilitate, din păcate, de permanenta stare de conflict imprimată în societatea românească în ultimii 7 ani. Trebuie marcată și declarația ÎPS Teodosie, ce regretă „războiul între două ţări surori”. „Patronul spiritual al AUR”, despre jocul căruia am mai scris în retrospectivele anterioare, pare să fi uitat laudele pe care le aducea cu doar o săptămână în urmă lui Vladimir Putin. Pentru nota optimistă de încheiere a zilei, supun atenției postarea pseudo-edilului Clotilde Armand, care anunță că Sectorul 1 este pregătit să primească refugiați. Știind obiceiul că musafirii se așteaptă cu casa curată, oare putem spera să scăpăm de gunoaie și șobolani?
Vineri la prânz, Lucian Bode a declarat: „Statul își potejează cetățenii, dar fiecare dintre noi putem contribui la stabilitatea internă printr-un grad ridicat de încredere în cetățeni”. Admit că nu am înțeles nimic, dar trebuie să recunosc și că așteptările erau mici. Colegul și șeful său de partid, al doilea om în Statul român, președintele Senatului, Florin Cîțu, l-a completat: „Eu credeam că deja s-a luat respectiva măsură (de a elimina Rusia din sistemul SWIFT), era o măsură bună”. Adică atât de bine informat este președintele PNL cu privire la sancțiunile impuse Rusiei? Mai cu seamă că, teoretic cel puțin, e vorba de domeniul său de „expertiză”, cel bancar. PAre că sechelele „consumului” din perioada americană sunt de durată. Spre seară, premierul Ciucă s-a deplasat la Vama Siret, probabil pentru a impulsiona organizarea pregătirilor pentru primirea refugiaților. Acesta a fost însoțit, pe lângă Alexandru Rafila, Vasile Dâncu și Raed Arafat, de conducătorul Internelor, Bogdan Despescu, și de somnolentul ministru multifuncțional din mașina cu accidentul (pe vremea când era la Transporturi), Lucică „Dorel” Bode.
CONSTATAREA SĂPTĂMÂNII: Dacă în locul plăcuțelor suedeze și a valului de ură împotriva PSD, energiile politice și diplomatice ar fi fost canalizate inteligent la nivel internațional, pentru a lămuri aliații României că experiența noastră din ultimii 200 de ani în relația cu „marele URS” indică riscul permanent de încălcare a ordinii geopolitice, poate am fi putut contribui la reacții ferme încă de la momentele Osetia, Abhazia, Crimeea. În cel mai rău caz, câștigam respect și atenție pentru momentul actual, când personal nu am convingerea că Ucraina este finalul acestei campanii. Glacisul strategic rusesc poate include oricând și Republica Moldova, din păcate. Și pentru că le-am amintit pe toate, și Georgia, și Ucraina, țara-soră a României, de peste Prut, au plătit, plătesc sau riscă să plătească prețul oscilațiilor politice din ultimii 30 de ani, între deschiderea către Occident și menținerea privirii către Rusia. În fine, să sperăm că semnalul de alarmă al invaziei va arăta Occidentului că agenda progresistă, de mediu, egalitate de gen și altele asemenea, nu rezolvă probleme de tip hardcore. La fel cum nici „baletul” european cu Putin din ultimii deja prea mulți ani, nu îi temperează acestuia demersurile de expansiune. De aceea ar fi necesară excluderea Rusiei din sistemul cooperativei de interoperabilitate bancară SWIFT.
