Actriţa Marina Palii joacă în „Dinţi de lapte” al lui Mihai Mincan un rol emoţionant, tulburător şi intens: cel al unei mame a cărei fiică de 11 ani dispare. Împreună cu soţul ei Petre (Igor Babiac) şi fiica mai mică Maria (Emma Ioana Mogoş), o caută peste tot pe Alina (Lara Comănescu) în ciuda faptului că nu reuşeşte să afle nimic concludent de la anchetatorul cazuluiValentin (István Téglás), potrivit news.ro
„E provocator, dar e şi o responsabilitate mare când joci o mamă căreia i-a dispărut copilul, pentru că sunt atâtea femei care au trecut prin asta, şi e o presiune mare să fii adevărat”, spune actriţa.
Marina Palii s-a ataşat de personajul Cezaria Lucaciu. A văzut filmul pentru prima dată la Veneţia, unde a participat şi la prima întâlnire cu publicul, după premiera din competiţia Orizzonti. Emoţiile au fost mari, reacţia publicului impresionantă, cu atât mai mult cu cât subiectul filmului este în continuare unul dureros şi actual.
Originară din Republica Moldova, Marina Palii a absolvit UNATC în 2017 şi de atunci a fost implicată în numeroase proiecte, atât în cinema, cât şi în teatru, în mare parte în România. În cinematografie, a debutat cu rolul Olga din filmul „Malmkrog” în regia lui Cristi Puiu. După aceea, a continuat să lucreze cu regizori precum Emmanuel Bourdieu, Cecilia Ştefănescu, Mihai Mincan, Ana Felicia Scutelnicu, Andrei Epure, Tudor Giurgiu, Daniel Sandu, Carina Daşoveanu. A fost angajată ca actriţă la Teatrul Clasic din Arad timp de patru ani, unde a lucrat cu regizori precum Dragoş Musoiu, Cristian Ban, Botond Nagy, Leta Popescu.
Filmul „Dinţi de lapte” va avea premiera naţională din 14 octombrie, distribuit de T.R.I.B.E. Films.
Personajul Cezaria Lucaciu
În filmul regizat de Mihai Mincan sunt Cezaria, mama a două fetiţe, Alina şi Maria. Cezaria şi Petre sunt un cuplu obişnuit, care a ajuns în Lupeni când Alina era mică. Într-o zi, Alina dispare din faţa blocului. Cei doi părinţi încearcă să facă faţă unei situaţii tragice. Cezaria încearcă activ să o găsească pe Alina, preia iniţiativa, chiar dacă nu e neapărat corect sau regulamentar ce face, şi nu cedează. Rolul meu în film este, însă, unul de susţinere a personajului principal, Maria, o fetiţă de 10 ani.
Abordarea personală, documentarea, emoţiile
E provocator, dar e şi o responsabilitate mare când joci o mamă căreia i-a dispărut copilul, pentru că sunt atâtea femei care au trecut prin asta, şi e o presiune mare să fii adevărat. Cezaria e o persoană interiorizată. Furia, neputinţa, revolta, oboseala şi refuzul de a accepta că poate nu o va găsi niciodată pe Alina devin un amestec important şi omenesc. Iar noi, actorii, jucăm oameni, nu personaje. Prin urmare, am încercat să urmăresc ce fac mamele.
Pentru mine, chiar mama Emmei, fetiţa care o interpretează pe Maria, e o sursă de inspiraţie. E foarte frumos să urmăreşti dialogul dintre mamă şi fiică în pauzele de filmare. A fost greu să ascund emoţii, ele se văd în acţiuni. Toate scenele Cezariei sunt intense. Şi m-a ajutat şi faptul că mi-am imaginat şi amintit acele vremuri în care nu aveam parte de nicio conexiune de tipul celei pe care ne-o facilitează azi tehnologia.
Prima întâlnire cu scenariul
Ce m-a atras la acest scenariu este că dispariţia şi căutarea sunt privite din perspectiva unui copil de 10 ani care descoperă lumea asta bizară, adultă. Povestea este emoţionantă, şi inspirată din realitatea perioadei respective în care au dispărut mulţi copii care n-au mai fost găsiţi. Scenariul e foarte vizual, transmite o atmosferă apăsătoare.
Mi-a plăcut mult felul în care au fost descrise secvenţele, căutarea, coalizarea copiilor pentru a o ajuta pe Maria să o găsească pe Alina, dar şi faptul că, prins în povestea lor, nu ştii că se va termina comunismul, vezi, însă, mici schimbări, odată cu trecerea timpului.
Relaţia de cuplu
Când dispare un copil rămâne un gol permanent. Sunt atâţia oameni care şi-au pierdut copii şi ei ştiu mult mai bine despre ce vorbesc. Ce am discutat cu Mihai Mincan şi cu Igor Babiac despre relaţia dintre cei doi părinţi e tocmai acest lucru - că rămâne un gol permanent, şi e dureros fiindcă aceşti oameni mai au un copil de crescut. Petre şi Cezaria sunt doi oameni care se iubesc, care încearcă să facă faţă durerii cum poate mai bine, dar aceasta e atât de mare încât dragostea rămâne ca o umbră, iar căutarea, consumul sunt foarte puternice, aşadar apare o îndepărtare naturală, organică.
Amintirile din perioada în care are loc acţiunea filmului
E o carte bună scrisă de Ioana Pârvulescu - „Şi eu am trăit în comunism” - cu o mulţime de poveşti din acea perioadă, axate pe întrebările de zi cu zi, pe care o consider o sursă bună de documentare pentru atmosferă.
Eu vin din Republica Moldova. Amintirile mele din copilărie, de la final de anii 90, sunt similare cu cele ale oamenilor care au trăit în comunism.
Aici, pentru acest personaj, m-au ajutat propriile amintiri despre greul şi lipsurile materiale, apăsarea permanentă, griul din jur. Personajul meu, spre exemplu, izbucneşte rar în film, aproape la implozie, se exprimă mai mult prin acţiune şi mai puţin verbal. Nu ştie că există o alternativă la ce trăieşte. Şi nici eu, raportându-mă la copilărie, nu aveam.
Relaţia cu Emma Ioana Mogoş şi atmosfera de pe platoul de filmare
Cu Emma a fost o experienţă frumoasă. E rar să întâlneşti un copil atât de empatic şi de deschis la cadru. Am reuşit să obţinem chimia şi înţelegerea tacită că suntem amândouă în aceasto poveste. Greul a fost pentru ea, pentru un copil de 10 ani să facă un astfel de tur de forţă e mare lucru, de admirat. Eu am învăţat mult de la ea. A fost interesant lucrul cu un copil, pentru că în situaţia asta laşi ce ştii tu despre actorie şi înveţi de la el. Copiii sunt generoşi şi adevăraţi, nu au presiunea randamentului, a validării. Ei vin, se pun în faţa camerei, există în spaţiu, şi tu vii lângă ei şi trebuie să fii la fel de adevărat precum ei, să fiu prezent la fel cum şi copiii sunt prezenţi acolo.
Atmosfera pe platou a fost foarte bună. Când oamenii se înţeleg bine şi în afara cadrului nu există presiune. Încrederea pe care a oferit-o Mihai, deschiderea lui la propuneri şi libertatea pe care ne-a dat-o au inspirat şi libertatea noastră de creaţie. Am învăţat multe de la el.
Am petrecut numeroase momente plăcute la filmări plăcute cu Emma, care voia să se joace şi care îmi explica că e normal să las deoparte personajul, şi căreia nu-i puteam spune că mi-e greu să revin instant de la tensiunea şi drama Cezariei, precum şi cu Igor, cu care e foarte amuzant, şi cu care reveneam la accentul moldovenesc pe care îl avem în comun, venind din Republica Moldova. E o scenă în film în care spărgeam nişte nuci, el mânca ceva, a început filmarea şi am putut improviza dialogul, apoi a început să spună o poveste amuzantă, mult prea amuzantă, iar la final Mihai ne-a rugat să repetăm scena fără cuvinte, doar cu acţiunile noastre şi muzică pe fundal.
Şi am mai descoperit ceva la acest film: plăcerea tricotatului, pe lângă plăcerea de a tăcea. E bine când te întorci la tine şi înveţi să taci.
Mesajul personal
E o poveste emoţionantă, una cu care poţi relaţiona, pentru că vorbeşte despre pierderea cuiva drag şi dificultatea de a accepta asta, e despre o fetiţă care-şi caută sora şi perspectiva ei. Indiferent de momentul acţiunii, fiecare poate empatiza cu această poveste. În dimineaţa în care trebuia să filmez chiar căutarea Alinei am primit un mesaj RO-ALERT despre dispariţia unei fetiţe de 11 ani. A fost extrem de trist şi straniu. Cred că lumea ar trebui să vină la cinema să vadă cât mai multe filme, în special româneşti. Acesta este o poveste emoţionantă, din perspectiva unui copil, în care o familie se destramă. Din păcate, este o realitate care continuă şi în zilele noastre.
Comentează