Volumul „Triaj prin sânge și valuri” de Alexandru Petria, publicat recent de Editura Tribuna (Cluj-Napoca, 2024), nu ar fi trebuit să mă surprindă, multe dintre poeziile pe care le conține fiindu-mi cunoscute, citite online. Dar m-a surprins. Adunate sub aceeași copertă, forța și valoarea lor este diferită. Nu mai sunt simple joint-uri uzuale, exerciții de exorcizare (a orice) sau accesorii pentru evadarea dintr-o realitate devitalizată în care „aerul are un deficit de fier și este anemic”. Ba, dimpotrivă. Sunt credo-ul cristalizat al poetului.
Petria plonjează aproape sinucigaș într-o lume băltită, a noastră - unde „fiecare nebun se bate / pentru măcar două minute pe soclu” - folosind la modul brutal ironia și sarcasmul. Înclinat spre investigație, reușește (totuși) să dea o formă oarecum „tehnică” acestei atitudini: „e cartușul din buzunar care-ți dă siguranță când îl pipăi, / cum ai o singură moarte, așa și-o singură voce”. Acolo, în cartușul cu pricina, se concentrează atât temele majore, cât și cele din viața zilnică: „apa uscată e noutatea din robinete, / în țevi, prin caractere, / apa uscată este progresul / vândut pe rețelele de socializare / și din birourile președinților de stat” (apa uscată).
Uneori, cuvintele par cioplite în bazalt și granit, cioplite cu barda și, paradoxal, captive în imagini sugestive devin teribil de frumoase: „ai miezul nopții și un clopot atârnă de el, / e ca într-o catedrală / care s-a mărit cumva, / prinde pământul în centru și se rotește în juru-i, / îți e rușine să pășești, îți e rușine să stai, / să nu șchiopătezi prin somnul inocenților, / când o să sune clopotul / aerul își va lua paltonul din vată de zahăr, / n-o să fie nevoie de somn pentru odihnă, / viitorul este personajul căzut de pe scenă” (noua scenă).
Alteori, predomină cuvintele moi, apoase, umede, acvatice, ce revin fără încetare sub condeiul său pentru a descrie lumea ca pe „un robinet sătul de atâta apă”, o lume aflată în disoluție, dizolvată în indiferență, în care „se întâmplă numai ce e dat și puterea nu-i la noi, / privirile sunt ca o friptură de porc, / ca o cola, / ca o cămașă atent călcată, / ca o găină sură crescută pe lângă casă, / privirile au constantă / tihna fără avânturi, / sexul igienic, / adesea privirile-s chibrituri arse înainte de-a fi aprinse, / adesea simți că dragostea-i cvolumu scurgere în altă parte”.
Din fericire, dacă „ai semnat tratatul de pace cu tine, / în sfârșit frica are monologul fumat”
și există libertatea pe care Petria o experimentează în privința metricii și a limbajului. „Impudoarea cuvintelor sfâșie” mai ales în poeziile „senzuale” în care prevalează elementul memorie. Acestea din urmă, cu un caracter liric evident, exprimă foarte rar actualitatea. În loc să descopere lumea sentimentelor, menirea lor este s-o mascheze. În fond, „poezia e despre fragilitatea / poveștilor de dragoste”. Sunt, aș spune, „poezia nostalgiei”, poezia care se naște nu din ceea ce există, ci din ceea ce lipsește. Altfel spus, ascuns „după dealurile memoriei”, „să dai apă / fantomelor / ca să / înverzească”.
Orașul Beclean îl inspiră, cred, în această direcție. La fel și experiența personală, oricât s-ar îndepărta de ea. Poezia lui Alexandru Petria are savoarea amară a dezamăgirii și prin ea se exprimă epoca pe care o trăim. Pentru că, atunci „când casa te locuiește, / libertatea nu încape pe ușă”, iar „poezia e numai off-road”...
Magdalena Vaida
Comentează