Managerul unui spital le spune pacienților `copiii mei`, orice vârstă ar avea, și îi mângâie pe toți, ca o mamă

Una dintre durerile spuse sau doar gândite de medici, în mod special, și de cei care lucrează în domeniul medical, în general, este faptul că nu li se recunoaște efortul pe care îl depun constant pentru salvarea de vieți. Că sunt scoase în lumină doar relele. Că le sunt lor reproșate toate neajunsurile unui sistem de sănătate anchilozat, în care, în realitate, ei înșiși se zbat să iasă la suprafață, deși totul pare să-i tragă în jos.

Într-un fel, au dreptate. Când merg la medic, de cele mai multe ori, oamenii au nevoie acută de ajutor. Mai este și rutina, dar în marea majoritate a cazurilor,  pacienții ajung la medic atunci când simt că nu mai pot duce pe picioare o boală. Unii, chiar foarte târziu. Pretențiile sunt să fie salvați, orice ar fi. Să fie tratați ca-n filme, desi poate că spitalul la care au ajuns nu are nici măcar o tabletă dintre cele care i-ar trebui pentru un cazul respectiv.

Medicii, asistenții, terapeuții, infirmierii sunt doar oameni, desi noi, cei din afara sistemului, îi socotim niște rotițe care ar trebui să se învârtă non-stop, doar pentru noi. Mulțumiri? Mai rar! Ni se pare că totul ni se cuvine și că datoria lor este să ne stea la dispoziție.

Astăzi, în zi de mare sărbătoare, vă spun o poveste despre un Om din acest sistem. De la 12 ani îngrijește bolnavi, începând cu o femeie singură, o vecină, de care îi era tare milă, continuând, apoi cu rude. Acum, la mai puțin de 50, spune că s-a născut pentru a aduce alinare. O cheamă Alina, ca și când cineva i-a predestinat această mare calitate, să-i fie numele ca un semn pe care-l poartă la vedere, pe care oricine să-l poată citi, auzi sau rosti. De la 20 de ani, se ocupă de cazuri foarte grave, de pacienți în faze terminale ale unor boli care le mănâncă la propriu bucăți de trup. Am întrebat-o: cum poți să stai cu orele lângă astfel de oameni, cărora eu nici măcar nu pot să le privesc suferința în fotografii, sfâșiați de dureri și cu trupuri aproape distruse? ”Pot, căci sufletul le rămâne întreg, iar eu pentru asta lupt: până la capăt, să știe că sunt lângă ei, că îi mângâi și că îi înțeleg”.

Zilele trecute, Alina mi-a spus că are o pacientă de treizeci de ani, aflată la capătul unei boli incurabile, care știe că va pierde lupta. E conștientă de sfârșit. Mi-a spus că petrece mult timp cu ea. Deși niciodată nu am auzit-o plângându-se de ceva, acum mi-a spus că după ce iese din salonul tinerei o înțeapă inima mult timp. Că plânge singură, la ea, în cabinet, dar când merge din nou în salon, la patul tinerei, e numai un zâmbet și o lumină. Asta o alină.

Și-atunci mă întreb: câți dintre noi știu cum trăiește boala noastră un medic, un psiholog – cum e cazul Alinei -, un asistent sau un terapeut?! Câți dintre noi îi privesc pe cei care ne îngrijesc părinții sau copiii sau pe noi înșine, câți dintre noi îi privesc, deci, pe acești oameni ca pe o binecuvântare?!

Mă gândesc că de Ziua Sfintei Marii, dincolo de urări adresate tuturor celor ce poartă numele Maicii Domnului, un gând de recunoștință se cuvine tuturor mamelor, dar și celor care joacă rolul de ocrotitoare ale noastre sau ale membrilor familiilor noastre în cele mai grele momente. Să meargă gânduri de recunoștință și către Alina, care poate fi oricare dintre medicii sau terapeuții care ne îngrijesc, deși cei care au cunoscut-o știu că ea este unică, prin felul în care știe să se lase deoparte pe ea pentru binele altora.

Alina este fondatoarea și managerul Spitalului Sfântul Sava, din Pantelimon, specializat în recuperare medicală de toate tipurile, ortopedice, neurologice, după atacuri vascular cerebrale (AVC) sau alte accidente, precum și în îngrijiri paliative. O găsiți oricând acolo, alături de pacienți, cărora le spune ”copiii mei”, orice vârstă ar avea, caci ea îi îngrijește personal și-i mângâie ca o mamă.