Jurnalistul Mădălin Ionescu a comentat pe Facebook incendiul produs la Crans-Montana, în Elveția, pornind de la experiența personală a tragediei din clubul Colectiv și de la modul în care autoritățile comunică în primele ore după astfel de evenimente.
„Când am aflat ce s-a întâmplat la Crans-Montana, primul sentiment nu a fost șocul. A fost recunoașterea. Acea senzație neplăcută că am mai văzut filmul ăsta”, scrie Ionescu, descriind un scenariu familiar: „Un foc pornit aparent banal. Un spațiu închis. Materiale inflamabile. Câteva secunde care se transformă în iad.”
De la Colectiv la Elveția, memoria unui tipar repetat al incendiilor în spații închise
Acesta amintește că incendiul a avut loc într-un spațiu asociat cu „siguranța, rigoarea și controlul”, dar unde focul s-a propagat rapid, cu fum dens și victime care „nu au avut timp”. Din acest punct, spune jurnalistul, analiza nu mai poate rămâne teoretică, în contextul experienței Colectiv.
„Am trăit ‘Colectivul’ din interiorul presei. În noaptea aceea, eram în direct”, notează Ionescu, evocând haosul informațional, explicațiile contradictorii și datele negate oficial. El relatează inclusiv un episod tensionat din acea perioadă și o mărturie medicală primită off the record: „N-am mai văzut asemenea arsuri decât la victime din teatre de război.”
Pornind de aici, Ionescu spune că nu poate accepta fără rezerve concluzii formulate în primele ore. „Se spune: nu a fost atac. ‘Nu există niciun indiciu de atac / terorism’”, citând formularea atribuită procurorului din cantonul Valais. „Poate că nu a fost. Dar a spune asta în primele ore nu e o concluzie, e o poziționare.”
În opinia sa, miza anchetei nu este doar sursa focului, ci materialele și condițiile care au permis o ardere violentă. „Problema nu e focul și sursa acestuia, ci dacă tavanul locației sau pereții puteau fi impregnați cu soluții ultra inflamabile”, o întrebare care, spune el, nu ar trebui exclusă din start.
Întrebări multe, răspunsuri puține
Jurnalistul aduce în prim plan o serie de întrebări pe care le consideră legitime: „Ce anume a ars atât de violent? Ce materiale existau în acel spațiu? Cum s-a propagat focul atât de rapid? Cât a durat până când focul a devenit imposibil de controlat?” și ce rol au avut configurația clădirii și ieșirile.
Omul de presă recunoaște reacția rapidă a autorităților elvețiene la nivel operațional, dar subliniază că adevărata probă începe acum, „în transparență, în cronologii publice, în explicații care pot fi verificate”. Altfel, avertizează el, apare suspiciunea, pe care o descrie drept „un mecanism de apărare al societății care a fost arsă o dată”.
Într-un context european tot mai tensionat, în care frica poate fi ușor instrumentalizată, o tragedie majoră capătă și o dimensiune politică. „Poate justifica noi reguli. Noi restricții. Noi limitări ale spațiului public.” Mădălin Ionescu precizează că nu afirmă că acest lucru se va întâmpla, ci că este un scenariu care trebuie urmărit „cu luciditate”.
Mesajul său se încheie cu o lecție extrasă din experiența Colectiv. „Focul nu arde doar clădiri. Arde instituții. Arde legitimități. Arde iluzii.” Iar întrebarea care rămâne deschisă este formulată direct: „a fost doar un accident… sau ceva ce n-am avut curajul să privim şi să rostim până la capăt?”
Comentează