Există un moment special în viața fiecărui om politic. Nu e momentul când câștigă prima funcție. Nici când pierde una. Ci acel moment intim și revelator în care deschide televizorul, vede titlul pe burtieră și își dă seama că a devenit, oficial, o problemă. În cazul meu, problema poartă un titlu sobru, „Controverse majore”. Nimic nu spune, bine ai venit în politică, mai clar decât o controversă majoră livrată la oră de maximă audiență.
Recunosc, m-a amuzat. Nu pentru că aș subestima forța televiziunii, dimpotrivă, o cunosc prea bine. Ci pentru că, după ani de activitate publică, am înțeles un adevăr simplu, nimeni nu este investigat cu atâta sârguință dacă nu începe să conteze.
Și aici intervine primul meu mulțumesc sincer. Doamnei Carmina Pricopie, jurnalist pe care o urmăresc de peste două decenii. O jurnalistă serioasă, muncitoare, atentă la detalii. Știu cât efort presupune documentarea, știu diferența dintre munca de redacție și ce ajunge, inevitabil, să fie comprimat într-un material TV. Nu confund jurnalistul cu montajul și nici cercetarea cu burtiera.
Așadar, mulțumesc pentru efort. M-a onorat. Am vizionat știrea și am citit articolul cu atenție. Am zâmbit pe alocuri. M-am regăsit în descriere ca într-o oglindă ușor deformată, nu mincinoasă, dar nici complet fidelă. O oglindă de televiziune, cu unghi larg.
Se vorbește despre legături, despre generali, despre controverse. Nimic nou sub soare. În România, dacă ai peste 20 de ani de activitate publică și nu ești legat de nimic și de nimeni, înseamnă că ori ai stat ascuns, ori ai fost complet inutil.
Am fost ales. Am fost numit. Am fost și criticat. Am lucrat cu oameni. Unii în uniformă, alții în costume, alții în umbră. Unii lăudați, alții contestați. Așa se scrie viața reală, nu scenariul de platou. Au existat și ani care nu se găsesc. Zile fără fotografii. Nu pentru că n-aș fi fost acolo, ci pentru că nu tot ce contează se face la vedere. Sunt forme de a-ți sluji țara care nu se transmit în direct și nu se arhivează pe site-uri de știri. România a fost ținută în picioare, de multe ori, de oameni fără nume, fără voce, fără audiență. Oameni care nu apar niciodată la dezbateri, dar care duc greul liniștii voastre. Eroii discreți nu au comunicate de presă. Au tăcere. Și responsabilitate. Într-o lume obsedată de expunere, absența din cadru este confundată cu inexistența. Dar adevărul e simplu, nu tot ce se vede contează și nu tot ce contează se vede.
Ceea ce mi se pare însă cu adevărat interesant este altceva, viteza cu care o inițiativă constituțională a fost transformată într-o poveste despre personaje. Nu despre articolul 95 din Constituție. Nu despre separația puterilor în stat. Nu despre limitele atribuțiilor prezidențiale. Ci despre mine.
Recunosc din nou, mă simt flatat. Într-o țară în care adevăratele decizii se iau adesea în șoaptă, faptul că un demers transparent, constituțional, este tratat ca un thriller politic spune mai multe despre sistem decât despre inițiator. Am fost prezentat ca parte dintr-un grup. Interesant. Până mai ieri, eram ignorat. Acum, dintr-odată, devin nucleu, nod, personaj central. Așa se nasc liderii, uneori fără să vrea, din atenția excesivă a celor care ar fi preferat să nu existe. Nu m-am supărat. Pentru că am învățat ceva în timp, zgomotul mediatic este adesea confirmarea că ai pus degetul unde nu trebuie. Iar curentul suveranist, atât de des invocat, atât de des caricaturizat, funcționează după o logică simplă, nu se adună în jurul celor lăudați de sistem, ci în jurul celor validați prin atac.
Așadar, dacă scopul a fost avertizarea publicului, rezultatul a fost coagularea lui. Nu am nimic de retractat. Nu am nimic de negat. Am doar un lucru de spus, nu mă definesc etichetele puse de alții, ci responsabilitatea față de ceea ce spun și fac. Iar dacă Antena 3, cu toată forța ei editorială, a considerat că merită să mă analizeze, înseamnă că inițiativa mea nu mai poate fi ignorată.
Pentru asta, sincer, mulțumesc. În rest, rămân calm. Constituția nu are nevoie de strigăte. Are nevoie de oameni care să o citească. Iar controversele, oricât de majore ar fi, trec. Articolele rămân. Și, uneori, zâmbetele spun mai mult decât titlurile.
Senator al României
Chestor al Senatului
Comentează