În timp ce în firmele private „avertismentul” poate fi aplicat direct, fără cercetare disciplinară prealabilă, la stat „mustrării scrise” i se ridică ștacheta procedurală: nu poate exista fără o cercetare a faptelor și fără audierea funcționarului, consemnată în scris sub sancțiunea nulității.
Aceasta este esența Deciziei nr. 191/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată pe 19 mai 2025 și publicată în Monitorul Oficial pe 12 septembrie 2025, o hotărâre obligatorie care închide o divergență judiciară veche de câțiva ani.
Diferența dintre regimul public și cel privat nu e o nuanță tehnică, ci o linie roșie. Codul muncii permite avertismentul scris fără cercetare prealabilă, dar Codul administrativ, prin interpretarea dată acum de ÎCCJ, condiționează expres mustrarea scrisă de două garanții: investigarea faptelor și ascultarea celui vizat. Altfel spus, în administrație, chiar și „palmă ușoară” pe hârtie cere procedură serioasă.
De la întrebare tehnică la principiu de drept
Decizia vine după ce Curtea de Apel Târgu Mureș a întrebat instanța supremă dacă, atunci când conducătorul instituției aplică direct mustrarea scrisă, este obligatorie sau nu cercetarea prealabilă și audierea funcționarului. Problema părea măruntă, dar a fracturat practica: unele instanțe cereau ambele etape, altele doar audierea, iar câteva acceptau sancționarea fără niciuna dintre garanții.
ÎCCJ a spus răspicat: „da, ambele”. Cheia este în art. 493 alin. (3) din Codul administrativ, care permite aplicarea directă a mustrării scrise „cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor alin. (1)”. Iar alin. (1) cere cercetare și audiere, iar audierea – consemnată în scris, sub sancțiunea nulității.
De ce „aplicarea directă” nu înseamnă „fără procedură”
În motivare, Înalta Curte explică tehnica normei de trimitere: legiuitorul a evitat repetarea regulilor din alin. (1) și a indicat că ele se aplică și când sancțiunea o dă direct conducătorul instituției. „Direct” înseamnă fără propunerea comisiei de disciplină, nu fără cercetare și fără audiere. Distincția e crucială: alin. (4) spune că sancțiunile mai severe, de la lit. b) la f), se aplică de conducător „la propunerea comisiei”, pe când alin. (3) rupe această legătură pentru lit. a), dar păstrează garanțiile procedurale.
Instanța își ancorează lectura și în tradiția juridică. Vechiul Statut al funcționarilor publici (Legea 188/1999) cerea cercetare și audiere pentru orice sancțiune. Codul administrativ nu schimbă filosofia, doar simplifică traseul instituțional pentru mustrare: poți ocoli comisia, dar nu poți ocoli dreptul la apărare.
Nu copiați Codul muncii în administrație
O parte a practicii a invocat art. 251 Codul muncii, care, în mediul privat, permite avertismentul fără cercetare prealabilă. ÎCCJ demontează tentația de a transplanta regula în sectorul public. Regimul funcționarilor are propriile garanții, expres prevăzute, iar trimiterea din alin. (3) la alin. (1) nu lasă loc pentru „excepția avertismentului”.
Mai mult, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 466/2024, a confirmat că textul Codului administrativ e clar: posibilitatea aplicării mustrării de către conducător „direct” vine la pachet cu regulile cercetării prealabile. A ignora trimiterea ar însemna să ignori legea însăși.
Ce se întâmplă dacă nu asculți funcționarul
Consecințele sunt concrete. Lipsa audierii consemnate în scris atrage nulitatea actului de sancționare. Refuzul funcționarului de a se prezenta sau de a semna se consemnează într-un proces-verbal și nu blochează procedura, dar instituția trebuie să poată proba că a oferit șansa reală de a fi auzit. La fel, lipsa cercetării prealabile transformă mustrarea într-un act vulnerabil în contencios.
Pentru managerii publici, mesajul este dublu. Primul: nu mai e loc pentru „dispoziții fulger” pe baza unui e-mail nervos sau a unei sesizări sumar redactate. Al doilea: a „merge pe direct” înseamnă a sari peste comisie, nu peste lege. Documentați faptele, convocați la audiere, consemnați totul.
De ce această decizie contează dincolo de birocrație
Unora li se va părea că se pune pe piedestal formalismul. ÎCCJ spune invers: tocmai sancțiunile aparent mărunte pot fi cele mai abuzive, pentru că sunt cele mai tentante și mai ușor de aplicat. O mustrare scrisă nu taie salariul și nu destituie, dar atârnă greu în dosarul profesional, influențează evaluările, concursurile și mobilitatea.
Pe plan instituțional, hotărârea unifică practica și reduce hazardul juridic. În lipsa unor reguli clare, același comportament putea fi sancționat la fel, fără aceeași procedură, în funcție de județ sau de stilul managerului. Regula e unică și verificabilă.
Ce nu spune decizia – și e bine că nu spune
Înalta Curte nu re-scrie Codul muncii și nu schimbă regulile în companii. În privat, avertismentul scris rămâne excepția care nu cere cercetare prealabilă, dar rămâne un act ce trebuie motivat și poate fi atacat în instanță. Decizia trasează granițe, nu le amestecă.
Nici nu introduce comisia de disciplină pe ușa din dos în cazul mustrării. Dacă legiuitorul a vrut să lase această sancțiune la îndemâna conducătorului, a făcut-o. Doar că a păstrat două frâne de siguranță: investigația și audierea.
Concluzia care rămâne
„Mustrările” ușoare cer garanții grele. Asta spune, de fapt, Înalta Curte: nu poți atinge reputația profesională a unui funcționar fără să îi dai, procedural, dreptul la adevăr și la cuvânt. Iar „aplicarea directă” nu e o scurtătură prin pădure, e doar un drum fără comisie, dar cu aceleași indicatoare obligatorii.
În epoca e-mailului instant și a managementului pe chat, obligația de a investiga și de a audia poate părea incomodă. Dar e singurul mod onest prin care statul poate sancționa, fără să alunece pe panta arbitrarului. Iar când statul respectă forma, de cele mai multe ori salvează și fondul.
Comentează