Dezbaterea reaprinsă în jurul concediului maternal / paternal (concediu de îngrijire a copilului) pornește de la un adevăr, dar riscă să ajungă la o concluzie greșită. Raportul OCDE pentru România discută despre concediul parental în capitolul dedicat participării pe piața muncii și spune că femeile sunt subreprezentate în munca formală. Dar documentul nu poate fi citit onest ca o undă verde pentru a tăia rapid drepturi familiale într-o țară aflată deja în criză demografică.
Ce spune, de fapt, raportul OCDE
Raportul spune explicit că România oferă până la doi ani de concediu parental, cu o rată de înlocuire a venitului de 85%, și că acest lucru produce pauze lungi de activitate pentru mame. În același timp însă, exact același raport precizează că extinderea serviciilor de îngrijire timpurie este „o condiție esencială” pentru ca o eventuală reformă să funcționeze. Cu alte cuvinte, OCDE nu spune „tăiați acum și vedeți mai târziu ce faceți cu familiile”, ci spune „construiți mai întâi alternative reale”.
Mai mult, recomandarea OCDE este formulată în aceeași logică potrivit căreia extinderea childcare-ului și a educației timpurii trebuie făcută mai întâi, iar abia după aceea, „pe măsură ce disponibilitatea se îmbunătățește, reduceți treptat durata concediilor la care au dreptul angajații”. Asta este o ordine foarte clară a pașilor. Orice inversare a ei nu mai este aplicarea raportului, ci folosirea lui selectivă pentru o politică de austeritate.
Raportul nu spune nici că familia este o problemă și nici că relația timpurie dintre copil și părinți poate fi tratată ca o simplă frână economică. El observă mai ales o distribuție inegală a îngrijirii, concediul fiind folosit în principal de mame, deși aproape tot concediul poate fi revendicat și de tați. În plus, OCDE arată că partea rezervată taților în România este de două luni, sub media OCDE de trei luni, și dă exemple de țări care au întărit componenta netransferabilă pentru tați sau au introdus bonusuri pentru împărțirea concediului.
Unde simplifică și unde greșește comparația lui Bolojan
Premierul Ilie Bolojan a preluat ideea generală a presiunii bugetare și a spus la Digi24: „Avem doi ani de zile concediu de maternitate și 70% indemnizație”, adăugând că în Germania este mai puțin. Problema este că această comparație nu reproduce fidel nici raportul OCDE, nici termenii tehnici ai discuției.
În raportul OCDE, Germania nu apare ca exemplu de tăiere a protecției pentru mame, ci ca exemplu de design care crește implicarea taților, prin bonusuri pentru împărțirea concediului și stimulente mai inteligente pentru familie. Așadar, una este să invoci raportul pentru a discuta cum împarți mai echilibrat îngrijirea între mamă și tată. Alta este să îl folosești ca argument politic pentru a sugera că România ar avea prea multă protecție familială și că aceasta ar fi, în sine, o anomalie.
Natalitatea, problema pe care nu o poți contabiliza sec
Apare aici o mare omisiune în discursului strict bugetar. România nu este o țară care se confruntă cu un exces de nașteri și cu prea mulți copii, ci una care pierde populație și îmbătrânește rapid. Raportul OCDE spune limpede că populația de vârstă activă a scăzut la 11,1 milioane în 2024 și este proiectată să ajungă la 8,5 milioane în 2050. Tot raportul notează că fertilitatea în România este peste media OCDE, dar rămâne sub nivelul de înlocuire, iar declinul natural al populației s-a accentuat.
Asta înseamnă că România are simultan două probleme: prea puțini copii și prea puțini oameni activi. Dar răspunsul la această dublă criză nu poate fi reducerea familiei la statutul de rezervor fiscal din care statul ar dori să scoată mai repede contribuabili. Dacă statul tratează venirea pe lume a unui copil aproape exclusiv prin lentila reintegrării accelerate a mamei în muncă, ignoră tocmai costul social și demografic pe termen lung al descurajării familiei.
Nu poți tăia beneficii înainte să oferi alternative
În România, problema reală nu este că familiile au prea mult sprijin, ci că sprijinul este dezechilibrat și infrastructura alternativă este insuficientă. Raportul arată că, în 2023, mai puțin de 10% dintre copiii sub trei ani erau înscriși în servicii de îngrijire, mult sub media OECD de 30%. Tot documentul spune că lipsa locurilor și a personalului restricționează accesul și împiedică reîntoarcerea multor mame la muncă după naștere.
Așadar, înainte de orice discuție despre reducerea concediului, statul ar trebui să răspundă la o întrebare simplă: unde sunt creșele, personalul, programul compatibil cu munca reală, transportul, flexibilitatea și costurile suportabile pentru familii? În lipsa acestora, o reducere a protecției nu ar însemna modernizare, ci doar transferul cheltuielii de la stat către gospodărie. Ceea ce nu mai plătește bugetul ar plăti familia prin taxe de creșă, navetă, haine, mese, timp pierdut și stres suplimentar.
Mai mult, chiar OCDE arată că doar 60% dintre mamele cu copii între 0 și 14 ani erau ocupate, față de o medie OCDE de 72%. Dar acest decalaj nu demonstrează că problema este concediul în sine. Demonstrează, mai degrabă, că România nu a construit suficient în jurul familiei la capitole precum servicii, flexibilitate, protecție la revenirea în muncă și o implicare mai serioasă a taților.
Apărarea concediului nu înseamnă refuzul reformei
A apăra concediul maternal și paternal din România nu înseamnă a spune că actualul sistem este perfect. Înseamnă a susține că reforma trebuie făcută în logica familiei și a natalității, nu în logica unei tăieri grăbite. O reformă pro-familie ar însemna mai multe locuri în creșe și grădinițe, componentă netransferabilă mai puternică pentru tați, muncă flexibilă, protecție reală la întoarcerea din concediu și păstrarea unui sprijin decent în primii ani ai copilului.
În fond, adevărata întrebare nu este dacă mamele trebuie sau nu să muncească. Evident că, într-o economie sănătoasă, femeile trebuie să aibă șanse reale de carieră și venit. Întrebarea este dacă statul român își permite să trateze copilul mic ca pe o problemă de cash-flow și familia ca pe o anexă a consolidării fiscale. Într-o țară cu populație în scădere, cu emigrație masivă și fertilitate sub nivelul de înlocuire, răspunsul responsabil este nu.
România nu va ieși din criza demografică penalizând primii ani de viață ai copilului, ci făcând familia mai sigură, mai sprijinită și mai puțin vulnerabilă în fața presiunilor bugetare ale statului.
Comentează