Când politicienii n-au răspunsuri, inventează artificii. În România, artificiul sezonului se cheamă „referendum consultativ” despre pensiile magistraților, dublat de ideea și mai strâmbă de a „rezolva” prin revizuirea Constituției. E o dublă fugă de responsabilitate: în loc să scrii o lege bună, conformă cu Constituția și cu standardele europene, arunci șapca în mulțime și ceri aplauze. Iar când mulțimea se satură de spectacol, propui să schimbi scena însăși – Constituția – ca să-ți iasă trucul.
Constituția, însă, nu e o cortină pe care o ridici și o cobori după emoția zilei. E pactul rece care-ți apără libertatea atunci când nu te iubește nimeni la putere. În acest pact, independența justiției e zid de rezistență, nu decor. Să transformi statutul material al judecătorilor într-o întrebare la urne e ca și cum ai întreba publicul dacă vrea ca arbitrii să fie plătiți la meci în funcție de scor.
Pe terenul juridic, lucrurile sunt și mai simple. Un referendum consultativ nu poate obliga Parlamentul să adopte o lege neconstituțională, nici nu poate obliga CCR să închidă ochii, iar o revizuire care atinge independența justiției lovește în plin art. 152. Restul e retorică ieftină, utilă strict la talk-show.
Referendumul consultativ: tiranie a simplificării
Referendumul consultativ este o invitație la a răspunde „da” sau „nu” unei probleme care are, în realitate, zeci de variabile: bugetare, tranzitorii, de compatibilitate europeană, de carieră judiciară și integritate personală. Un buton binar nu poate conduce o problemă de finețe – poate cel mult să o detoneze. Când, inevitabil, soluția legislativă se va lovi de Constituție, aceeași politicieni vor striga că „voința poporului” a fost sabotată. Cinic și periculos.
Mai rău, plebiscitul pe banii magistraților introduce un mecanism de presiune politică asupra unei puteri care trebuie să stea deoparte de urne. Justiția nu e guvern minoritar care-și caută voturi, e putere separată, ținută la adăpost tocmai pentru a-ți spune „nu” când restul lumii urlă „da”. A chema majoritatea să voteze pe garanțiile minoritare ale unui corp profesional cheie e rețeta clasică a statelor care alunecă spre totalitarism.
Și, până la urmă, care e utilitatea practică? Zero. După focurile de artificii ale campaniei, tot Parlamentul trebuie să scrie o lege și tot Curtea Constituțională o va controla. Referendumul nu scurtează drumul, doar îl împânzește cu capcane politice și cu frustrarea populară care va fi alimentată, la milimetru, de cei care l-au inițiat.
Jurisprudența și standardele europene
CCR a spus, pe toate tonurile, că pensia de serviciu a magistraților nu e un cadou, ci o componentă a independenței. Nu ca privilegiu medieval, ci ca scut împotriva tentațiilor și presiunilor care vin la pachet cu puterea de a te pronunța asupra libertății și averii altora. Poți reforma parametrii, poți calibra formule, poți introduce tranziții oneste; dar nu poți distruge funcția de garanție.
Consiliul Europei, Comisia de la Veneția, CJUE – toate converg pe aceeași idee: judecătorii trebuie să aibă o securitate materială stabilă, previzibilă, ferită de ingerințe care să le poată înmuia mâna atunci când semnează o hotărâre grea. Nu e un moft corporatist, e arhitectură de libertate. Țările care au încercat „reforme” punitiv-populiste pe statutul magistraților au încasat corecții dure, juridice și politice.
În acest cadru, un referendum care să apese pe butonul antipatiei față de „pensiile speciale” e exact combustibilul de care au nevoie aventurierii politici pentru a tăia, nu pentru a reforma. Și tot exact combustibilul pe care îl vor folosi, după, pentru a acuza „Bruxelles-ul” și „Curtea” că nu îi lasă „să facă ordine”. Schema e veche, factura o plătesc cetățenii.
Revizuirea Constituției: linia roșie clară a art. 152
Cât despre ideea de a „rezolva” problema prin revizuirea Constituției ca să desființezi pensiile de serviciu, aici prostia devine program. Articolul 152 blindează independența justiției în zona nerevizuibilă. Să atingi substanța garanțiilor materiale ale judecătorilor – fie și sub pretextul contributivității totale – înseamnă să încerci să scoți cărămizile de la temelia casei și să-i spui arhitectului că ai „optimizat”.
Cei care vând această gogoașă știu sau ar trebui să știe că CCR oprește filtrele de „revizuire” la poartă, înainte de referendum, când se calcă pe clauzele de eternitate. Și totuși insistă, pentru că nu-i interesează să construiască o reglementare solidă, ci să întrețină o campanie. Campanie împotriva cui? Împotriva judecătorilor care mâine le-ar putea desființa o hotărâre abuzivă sau le-ar putea confirma o condamnare.
Da, poți rescrie cu responsabilitate cadrul constituțional într-o cheie modernă, care să combine contributivitatea cu garanții materiale explicite pentru magistrați. Dar asta este inginerie fină, făcută cu bisturiul, nu cu barosul. Cei care urlă „desființare!” nu caută bisturiul, caută spectacolul.
Statul de drept și cetățeanul de rând: miza reală
Poate ți se pare că toată discuția e despre „ai lor” – despre niște magistrați pe care nu-i cunoști și ale căror venituri te irită. Nu e. E despre tine în ziua proastă în care te lovești de abuzul unei autorități, de o urmărire penală nedreaptă, de o expropriere discutabilă, de un funcționar care-ți spune „nu” doar pentru că poate. În ziua aceea, nu vrei un judecător care să-și numere lunile până la pensia tăiată sau să se întrebe cât îl costă să își țină coloana vertebrală dreaptă. Vrei unul imun la presiuni.
Campania de ostilizare a magistraților e o campacă populistă în care au căzut mulți, poate chiar majoritatea românilor. A fost întreținută metodic, cu lacrimi de crocodil despre „privilegii” și fără o secundă de onestitate despre prețul plătit de societăți întregi atunci când justiția e pusă la colț. Nu magistrații sunt „casta” care-ți amenință viața zilnică; „casta” periculoasă e aceea care vrea putere fără frâne.
Între un judecător suficient de protejat încât să-ți poată spune „statule, ai greșit!” și un judecător precar, dependent de mila decidentului politic, diferența se măsoară în libertatea ta. Când ți se pare că e „corect” să-i tai scuturile, întreabă-te dacă e la fel de „corect” să-ți tai singur plasa de siguranță.
Concluzia pe bune: opriți trucurile
Referendumul consultativ pe pensiile magistraților e o prostie pentru că nu rezolvă nimic, dar strică mult: inflamează, legitimează presiuni asupra justiției, creează așteptări imposibile și deturnează responsabilitatea de la parlamentari către un „popor” transformat în claque politic. E antidemocratic în esență, pentru că subțiază separația puterilor sub pretextul participării.
Revizuirea Constituției pentru a desființa garanțiile materiale ale magistraților e o prostie și mai mare pentru că intră frontal în zidul art. 152 și pentru că ar marca începutul sfârșitului pentru independența justiției. În statele care au jucat această ruletă, nota de plată a venit sub forma haosului juridic și a izolării europene. Nu avem nevoie să învățăm lecția pe propria piele, iar dacă insistăm, o vom învăța în cel mai scump mod posibil.
Comentează