În anii 1940, în statul american Maine, un grup de oameni de știință a construit ceea ce a devenit cunoscut drept „Școala pentru Câini”, o unitate uriașă creată pentru un obiectiv neobișnuit: obținerea, prin reproducere selectivă, a unui „super-câine”.
Lucrurile nu au mers însă așa cum sperau cercetătorii.
Oamenii sunt fascinați de câini de mii de ani, dar la sfârșitul anilor 1940 această obsesie a atins un nivel fără precedent. Un experiment de proporții uriașe, desfășurat într-o unitate special construită pe o fermă din Maine, avea să urmărească dezvoltarea a peste 500 de pui pe parcursul a 13 ani.
Printre rasele studiate s-au numărat cocker spaniel, beagle, ciobănesc de Shetland, basenji și fox terrier cu păr sârmos.
De la naștere, dezvoltarea fiecărui pui era consemnată în cele mai mici detalii: prima reacție de tresărire, prima încercare de a consuma hrană solidă, prima joacă mai agresivă cu un frate și prima mișcare a cozii.
La vârsta de cinci săptămâni, puii începeau o serie de teste care urmăreau inteligența, dominanța, reactivitatea emoțională și capacitatea de a fi dresați.
„Când se năștea un cuib de pui, știam exact unde aveam să fiu în fiecare zi din următoarele 12 luni”, scria în 1985 John Fuller, unul dintre cercetătorii principali.
Oamenii de știință încercau să răspundă la numeroase întrebări. Sunt unele rase mai inteligente decât altele? Au rasele personalități diferite? Cât de important este rolul părinților? Ce se întâmplă dacă dezvoltarea normală a unui pui este perturbată? Și, mai ales, ar fi posibilă obținerea unui câine cu o inteligență ieșită din comun?
De la genetica animalelor și până la modul optim de socializare a puilor, concluziile acestui experiment aveau să schimbe profund felul în care oamenii înțeleg câinii. În același timp, ele aveau să ofere și o lovitură importantă teoriilor eugeniste.
Un megaproiect dedicat câinilor
Al Doilea Război Mondial tocmai se încheiase, iar Statele Unite intrau într-o perioadă considerată o adevărată epocă de aur a cercetării științifice. Sume uriașe erau investite în proiecte ambițioase, iar oamenii de știință aveau libertatea să gândească la scară foarte mare.
Studiul supranumit „Școala pentru Câini” a beneficiat din plin de acest context. Proiectul a primit o finanțare de 632.000 de dolari, echivalentul a aproape 9 milioane de dolari în prezent, o sumă care ar fi extrem de greu de obținut astăzi pentru un studiu similar.
La acea vreme, eugenia, ideea potrivit căreia reproducerea selectivă ar putea duce la o „superioritate genetică” a oamenilor, fusese deja compromisă moral și științific din cauza legăturii sale cu atrocitățile naziste și cu Holocaustul.
Cu toate acestea, câțiva oameni de știință importanți continuau să creadă în unele dintre principiile sale.
Printre aceștia se afla Alan Gregg, directorul de atunci al Diviziei de Științe Medicale din cadrul Rockefeller Foundation și responsabil de distribuirea fondurilor filantropice ale organizației.
Gregg era interesat de modernizarea psihiatriei și de identificarea cauzelor anumitor comportamente considerate indezirabile. El credea că delincvența, tulburările severe de comportament, instabilitatea emoțională sau personalitățile psihopatice ar putea fi explicate în mare parte prin genetică.
În realitate, relația dintre gene, personalitate și comportament este mult mai complexă.
Gregg era preocupat și de ceea ce considera o risipă de bani pentru educație. Într-o scrisoare din 1945, el susținea că o mai bună înțelegere a geneticii i-ar face pe oameni să realizeze că pot câștiga intelectual la fel de mult prin „împerecheri înțelepte” precum prin școli foarte scumpe.
La acea vreme, cele mai multe studii genetice erau realizate pe musculițe de oțet sau pe șobolani. Gregg a avut însă o altă idee: dacă cercetătorii ar încerca să obțină un câine extrem de inteligent, o astfel de reușită ar putea convinge publicul că inteligența este în principal ereditară.
El era dispus să finanțeze această ipotetică apariție a unui „super-câine”.
Cursa pentru crearea unui „super-câine”
Câinii au ridicat dintotdeauna întrebări interesante pentru geneticieni. Cum este posibil ca rasele aceleiași specii să arate atât de diferit? Cum pot un Dog German și un Pomeranian să aparțină aceleiași specii?
Diversitatea lor extraordinară a făcut din câini un subiect ideal pentru studierea geneticii. Cercetătorii presupuneau că, dacă există diferențe atât de mari de aspect, probabil există și diferențe importante în ceea ce privește inteligența și personalitatea.
John Fuller, fiziolog, și John Paul Scott, genetician specializat în comportament animal și coordonator al proiectului, au fost fascinați de această problemă.
Rezultatele studiului au început însă să se îndepărteze rapid de obiectivul inițial al finanțatorilor.
Rockefeller Foundation sperase că anumite rase vor demonstra o capacitate cognitivă superioară. Câinii au fost supuși unor teste de inteligență și învățare, inclusiv labirinturi în care trebuiau să găsească hrană sau sarcini repetate, pentru a vedea dacă performanța lor se îmbunătățește.
Rezultatele au arătat că unele rase se descurcau mai bine la anumite probe, însă nicio rasă nu excela constant în toate testele.
În cele din urmă, cercetătorii au concluzionat că nu se poate spune că o anumită rasă este în mod general „mai inteligentă” decât alta.
Au existat și diferențe de temperament. Fox terrierii, de exemplu, au manifestat o tendință mai mare spre comportament agresiv, ceea ce era explicabil și prin faptul că fuseseră crescuți pentru vânătoare. Contextul avea însă o influență foarte mare.
„Aceeași rasă putea fi temătoare într-o situație și încrezătoare în alta”, scriau Scott și Fuller în 1965.
„Basenji se temeau de situații necunoscute, dar nu se temeau deloc de alți câini.”
Per ansamblu, Scott și Fuller au considerat că rezultatele lor contrazic teoriile eugeniste despre crearea unor „super-câini” prin reproducere selectivă.
Concluzia avea implicații și pentru oameni.
„Încă din vremea grecilor, oamenii au visat la figuri eroice sau aproape divine care să combine forța fizică a unei gorile cu inteligența lui Einstein, talentul muzical al lui Beethoven cu frumusețea unui zeu grec”, au scris cercetătorii.
Datele lor arătau însă de ce un asemenea ideal nu poate fi obținut.
În cadrul unei specii sociale, trăsăturile sunt distribuite între indivizi, iar această diversitate are un rol.
De exemplu, curajul unor indivizi poate ajuta grupul să îndepărteze un pericol, în timp ce timiditatea altora îi poate ajuta să detecteze primele semnale de alarmă.
Un grup social funcțional are nevoie de mai multe tipuri de personalitate.
„Super-omul nu trebuie căutat într-un singur individ, ci într-o societate umană bine dezvoltată”, au concluzionat Scott și Fuller.
Ce au aflat despre atașamentul câinilor
Pe măsură ce proiectul continua, Scott și Fuller au devenit tot mai interesați nu de crearea unui câine excepțional, ci de felul în care experiențele timpurii influențează dezvoltarea ulterioară a unui animal.
În acea perioadă, teoriile lui Freud privind dezvoltarea copilului erau foarte populare, iar John Bowlby își dezvolta ideile influente despre stilurile de atașament și despre efectul pe care îl are îngrijirea primită în copilărie asupra vieții emoționale de mai târziu.
Scott și Fuller au început să se întrebe dacă un mecanism similar există și la câini.
Ce s-ar întâmpla dacă puii ar fi crescuți în izolare? Cum le-ar afecta acest lucru dezvoltarea?
Într-un experiment care astăzi ar fi considerat inacceptabil din punct de vedere etic, puii au fost crescuți singuri în spații exterioare mari, înconjurate de garduri înalte de aproximativ 2,4 metri. Hrana și apa le erau oferite fără ca ei să vadă oameni sau alți câini.
Prin modificarea perioadei petrecute în izolare, Scott și Fuller au descoperit ceea ce părea să fie o „perioadă critică” între vârsta de patru și 12 săptămâni.
Dacă un pui izolat avea contact cu un om sau cu un alt câine în această perioadă, el putea fi socializat în mod normal.
Dacă însă nu avea posibilitatea de a forma legături în acest interval, consecințele erau severe.
„Dacă nu îi lași să formeze atașamente în acea perioadă, nu vei obține niciodată un câine cu adevărat satisfăcător”, declara Scott în 1986.
„Fără niciun contact cu oamenii, până la vârsta de 14 sau 15 săptămâni deveneau asemenea unor mici animale sălbatice.”
În jurul anului 1958, proiectul „Școala pentru Câini” a început să fie oprit treptat.
Rockefeller Foundation a refuzat să îi mai acorde finanțare după ce a devenit clar că din experiment nu avea să apară niciun „super-câine”.
Animalele au fost distribuite către laboratoare din Statele Unite și Europa.
Un deceniu mai târziu, perioada de aur a finanțărilor masive pentru cercetarea americană avea să se încheie.
Un experiment greu de imaginat astăzi
Chiar și în prezent, cercetătorii sunt impresionați de amploarea și ambiția proiectului coordonat de Scott și Fuller.
„A durat ani, a implicat sute de câini”, spune Clive Wynne, director al Canine Science Collaboratory de la Arizona State University.
„Aveau hectare întregi de facilități și zeci de angajați. Este ceea ce noi numim «big science».”
Scott și Fuller sunt considerați în continuare pionieri ai cercetării moderne asupra câinilor.
„Munca lor a avut o influență enormă în transformarea câinilor într-un subiect serios de cercetare în științele cognitive și comportamentale”, spune Vanessa Woods, directoarea programului Puppy Kindergarten de la Duke University.
„A ajutat la construirea domeniului așa cum îl cunoaștem astăzi.”
Totuși, unele dintre experimentele lor nu ar mai putea fi realizate astăzi.
Creșterea puilor în izolare totală ar fi considerată prea crudă, mai ales că puii care deveneau imposibil de domesticit erau, în cele din urmă, eutanasiați.
„În zilele noastre, dacă vrei să studiezi câinii oamenilor, mai bine nu le faci nimic din ceea ce nu ai face propriului copil”, spune Wynne.
Și în ceea ce privește amploarea, este puțin probabil ca un proiect de dimensiunea „Școlii pentru Câini” să fie repetat prea curând.
„Metoda modernă este să nu cumpărăm câinii, ci pur și simplu să împrumutăm animalele de companie ale oamenilor”, explică Wynne.
Există totuși și proiecte de cercetare mai mari.
De exemplu, programul Puppy Kindergarten de la Duke University a testat și antrenat 101 pui pentru a vedea dacă cercetătorii pot anticipa care dintre ei vor deveni câini-ghid de succes.
„Nimeni nu a fost suficient de ambițios sau de nebun să repete ceea ce au făcut Scott și Fuller până când am apărut noi”, spune Woods, râzând.
Până în prezent, cercetările sale au identificat mai multe trăsături importante pentru succes, precum autocontrolul, memoria și capacitatea puilor de a interpreta semnalele sociale.
Dar Woods este de acord cu una dintre principalele concluzii formulate de Scott și Fuller în urmă cu zeci de ani: nu există o rasă care să poată fi considerată în mod categoric mai inteligentă decât toate celelalte.
„Această concluzie chiar a rezistat testului timpului.”
Comentează