Cartea celor doi ierarhi: Leul Ardealului și ucenicul său

30, 31, 1…

Nu sunt niște numere alese la întâmplare, ci este un sfârșit și un început. Un sfârșit de lună și un început, un sfârșit de lume și un început.

Pe 30 ianuarie, ortodoxia românească îi prăznuiește pe Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. O icoană rusească, litografiată, a celor trei sfinți ierarhi se află în casa părintească a Preasfințitului Macarie Drăgoi, episcopul Europei de Nord. O are de la iubitul său străbunic, cel care a fost prizonier în Siberia, după Primul Război Mondial.

Pe 31 ianuarie, acum 11 ani, în 2011, ortodoxia românească și întreaga cultură erau în doliu. Trecea la Domnul mitropolitul Bartolomeu Anania.

Pe 1 februarie, în același an, PS Macarie revenea în România să își ia la revedere de la părintele duhovnicesc. O lume apunea, Leul Ardealului se stingea, iar cel care-și spune ”miel de leu” vărsa lacrimi pentru ilustrul său părinte.

Am citit ceea ce pot numi, fără să mă înșel, cartea anului 2021 în ortodoxia din România. ”10 ani cu Mitropolitul meu Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului” (ed. Polirom, 2021, 512 pg +fotografii), este nu doar o carte-jurnal, ci una document. Una care ne descoperă doi ierarhi: unul al trecutului, prezentului și viitorului, Bartolomeu Anania, și unul care, la momentul alegerii sale ca episcop era cel mai tânăr ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, reprezintă prezentul și viitorul ortodoxiei românești, mai ales peste hotare.

Volumul ne ilustrează, pe cât de emoționant, pe atât de veridic, cei doi ierarhi care și-au pus amprenta pe viața a milioane de credincioși.

Bartolomeu Anania, de la a cărui trecere la Domnul numărăm 11 ani, a fost, fără doar și poate, un punct de inflexiune în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Rămân în urma sa nu doar ediția diortosită a Sfintei Scripturi, nu doar scrieri și mărturii nestemate, ci, mai ales, suflete marcate. Suflete de copii, de țărani, de preoți și intelectuali, de ierarhi. Puțini credincioși sunt cei care să nu îl cunoască pe Înaltul Bartolomeu, puțini sunt cei care să nu îi știe vocea atât de specială, puțini sunt cei care să nu fi ascultat măcar o predică. Iar, dacă asculți una, devii însetat și mai vrei una, și încă una, și încă una…

Dar, episcopul Macarie, în volumul său, ne arată nenumărate ipostaze ale mitropolitului Bartolomeu. Omul care a luptat atât de mult pentru țară, pentru familie, pentru tradiții, pentru satul românesc. Omul care a profețit atât de bine ceea ce trăim azi în Europa națiunilor: ”(…) nu vom scăpa de tendințele unor așa-ziși europeni de a ne anihila ca neam, ca națiune, ca identitate națională” (pag.477). Teribilă profeție! Una de acum 15 ani, dar, care, iată, ne arată realitatea acestor zile.

M-a impresionat Preasfințitul Macarie până la lacrimi atunci când a relatat prima vizită pe care ÎPS Bartolomeu i-a făcut-o în casa părintească din Spermezeu. Și nu doar atunci, pentru că stilul său descriptiv, care rivalizează, pentru cei care-l cunosc, cu modul de a ține predicile, este unul rarisim în cultura ortodoxă.

Mi-am imaginat, ca și când aș fi fost alături de ei, multe dintre evenimentele pe care PS Macarie le relatează. A ținut un jurnal din anii studenției, trecând ca secretar personal al Înaltului, apoi călugăr la Alba-Iulia, revenind la Cluj-Napoca unde ajunge eclesiarh al catedralei.

Îl aflăm pe fostul mitropolit al Clujului prin ochii studentului Marius Macarie, ajuns, apoi, secretar personal, preot și episcop. Dar, cartea nu este doar despre Înaltul Bartolomeu. Este, deopotrivă, și despre Preasfințitul plecat să încălzească inimile ”eschimoșilor” cu graiul său blând și plin de iubire.

Nu știu dacă autorul chiar asta a urmărit, dar a oglindit în volumul său ambele suflete: al marelui ierarh Bartolomeu Anania și al ”mielului de leu”.

Citind cartea, îmi dau seama câtă nevoie are România, câtă nevoie au românii și ortodoxia noastră de un ”Leu”. Un ”Leu” autentic, un ”Leu” care să lupte pentru suflete.

Preasfințitul Macarie a crescut în brațele părinților săi din Spermezeu, dar s-a dezvoltat și a învățat să alerge spre sufletele oamenilor din brațele ierarhului căruia îi datorăm atât de multe.

Incursiunea pe care ne-o propune vlădica Macarie, modul său de a ne deschide ochii pentru a vedea evenimente la care nu avem, altfel, acces, grija sa pentru ”iubiții cititori”, pentru ”iubiții frați și surori”, sunt tot atâtea căi de a ne arăta frumusețea ortodoxiei, frumusețea sfintelor altare și noblețea acestei taine pe care doar preoții o cunosc.

De la jocurile politice, de la atacurile neîncetate asupra Bisericii, de la lacrimile vărsate la mormântul părintelui său duhovnicesc, Preasfințitul Macarie ne oferă o gamă largă de evenimente prin care poate să treacă un arhiepiscop, mitropolit și ucenicul său.

Ierarhi dragi inimii mele se regăsesc în volumul-jurnal al Preasfințitului Macarie: Preasfințitul Ignatie al Hușilor, Preasfințitul Timotei Prahoveanul, Înaltpreasfințitul Andrei, Preafericitul Daniel și alții.

Totuși, trebuie să recunosc că titlul ales pentru carte m-a pus pe gânduri. Caut răspuns la întrebarea: oare ce se află la capătul dorului? Răspunsul este unul singur, cred eu: Iisus Hristos!