Cheia strâmtorilor și poarta către Europa: De ce parteneriatul cu Turcia ține de interesul strategic al României
Articol de Alexandru Coita
O versiune în limba engleză a acestui text a apărut în publicația Türkiye Today.
Există momente în care istoria își schimbă, în liniște, direcția. Summitul NATO de la Ankara a fost un astfel de moment. Semnificația sa nu stă atât în limbajul declarației finale, cât în realitatea strategică pe care a confirmat-o: Turcia și-a încheiat transformarea dintr-un stat aflat pe flancul sud-estic al Alianței într-una dintre puterile indispensabile ale spațiului euroatlantic. Treizeci și doi de lideri aliați au venit la Ankara, iar alegerea locului de desfășurare a summitului a fost, în sine, un comunicat.
În acest context, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem la București este cum folosim această transformare pentru a avansa agenda strategică a României. Răspunsul pornește de la o imagine simplă. Turcia ține cheia Mării Negre — Strâmtorile și, odată cu ele, sistemul de la Montreux, care guvernează accesul în acest spațiu de aproape nouă decenii. România este principala poartă către Europa — prin Constanța, cel mai mare port al Uniunii Europene la Marea Neagră, principalul nod logistic aliat de pe țărmul vestic și legătura directă a bazinului cu Piața Unică europeană. O cheie fără poartă nu deschide nimic, iar o poartă fără cheie rămâne închisă. Împreună, cele două elemente pot face Marea Neagră un spațiu traversabil — pentru cereale, pentru gaz, pentru capital și pentru securitate. Niciuna dintre cele două țări nu își poate atinge întregul potențial strategic fără cealaltă.
Spun acest lucru fără sentimentalism. Ancora fundamentală a României rămâne neschimbată și nenegociabilă: apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, împreună cu Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Acesta este primul strat al oricărei doctrine serioase de politică externă românească — stratul identitar și de securitate. Am susținut însă, într-o lucrare publicată la începutul acestui an, că acest prim strat nu mai este suficient într-un sistem internațional aflat în reașezare.
România este ceea ce am numit o putere de intersecție: un stat a cărui greutate derivă mai ales din poziție și a cărui metodă trebuie să fie centralitatea prin triangulare strategică. Al doilea strat al doctrinei — relațiile aprofundate cu capitalele-pivot ale regiunii, Varșovia la nord și Ankara la sud — nu reprezintă o alternativă la ancorarea euroatlantică, ci prelungirea ei regională, instrumentul prin care apartenența poate fi transformată în influență.
În această arhitectură, relația cu Ankara ocupă un loc pe care realitatea ultimilor patru ani l-a confirmat sub presiunea războiului. Când blocada rusă amenința piețele de la Cairo la Jakarta, rutele comerciale au fost redeschise prin administrarea turcă a Strâmtorilor și cooperarea statelor riverane. Fiecare șoc produs pe mare începând din 2022 — mine, drone, lovituri asupra infrastructurii portuare — a făcut această cooperare mai instituționalizată, mai tehnică și mai permanentă.
La Ankara, în marja summitului, miniștrii apărării ai celor trei state NATO riverane au extins mandatul grupului comun de deminare pentru a include protecția infrastructurii critice subacvatice. Alianțele se anunță prin declarații. Parteneriatele se validează prin memorandumuri despre dragoare de mine.
Scheletul economic al acestui parteneriat există deja și se consolidează de la an la an. Comerțul bilateral a crescut de la aproximativ 1,2 miliarde de dolari în 2003 la circa 13,5 miliarde în prezent, iar cele două guverne și-au asumat obiectivul de 20 de miliarde de dolari până în 2028. Compoziția schimburilor contează mai mult decât cifra: vorbim despre produse industriale — chimie, industria auto, oțel, utilaje și, din ce în ce mai mult, apărare. Sunt exact sectoarele în care lanțurile de aprovizionare se fixează și produc relații economice durabile.
Peste 11.500 de companii turcești exportă în România, investițiile turcești depășesc deja 7,5 miliarde de dolari, iar România este prima piață europeană pentru constructorii turci. Marfa încărcată dimineața la Istanbul poate ajunge în aceeași zi în depozitele din România. Pandemia și războiul au readus proximitatea în centrul calculului economic: lanțurile de aprovizionare recompensează apropierea, viteza și încrederea, iar coridorul Istanbul–București răspunde exact acestei noi logici. Turcia câștigă astfel cea mai directă poartă industrială către Piața Unică, iar România capătă acces la profunzimea industrială și la capacitatea de producție a celei mai mari economii din regiune.
Sectorul energetic dă acestui argument o componentă cât se poate de tangibilă. Câmpul turcesc Sakarya avansează către capacitatea maximă, iar Neptun Deep rămâne în grafic pentru livrarea primelor gaze naturale în 2027, proiect care ar urma să transforme România în cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană.
Merită reținută, în acest context, o imagine: platforma care forează sondele Neptun Deep a intrat în Marea Neagră trecând pe sub podurile Bosforului. Viitorul energetic al României a ajuns prin Strâmtorile Turciei — cheia a deschis drumul către poartă. Un spațiu maritim considerat, timp de o generație, un coridor al amenințărilor devine treptat un bazin de dezvoltare, iar dezvoltarea are nevoie de protecție. Din această perspectivă, mandatul extins agreat săptămâna aceasta la Ankara este mai mult decât administrare navală de rutină: este politică economică.
Există și o dimensiune transatlantică, probabil cea mai importantă pe termen lung. Statele Unite își reordonează prioritățile în jurul Indo-Pacificului și au nevoie de parteneri regionali capabili să preia greutate strategică, nu doar să găzduiască prezență aliată. În sud-estul spațiului euroatlantic, Turcia este unul dintre acești parteneri indispensabili.
Interesul constant al României, dincolo de succesiunea administrațiilor, este să devină unul dintre pivoții relației dintre Uniunea Europeană și Statele Unite: statul membru care traduce atlantismul în termeni europeni și preocupările europene într-un limbaj pe care Washingtonul îl înțelege. Într-un deceniu în care cele două maluri ale Atlanticului vor trece prin episoade repetate de tensiune, statele care pot ține ambele capete ale relației capătă o valoare aparte. Triunghiul Washington–Ankara–București, consolidat discret prin baze, achiziții și cooperare navală, oferă fiecărei capitale un flanc pe care nu l-ar putea acoperi singură.
Din același motiv, România ar trebui să devină unul dintre cei mai consecvenți susținători europeni ai aprofundării integrării economice dintre Turcia și Uniunea Europeană. O Uniune Vamală modernizată ar direcționa o parte relevantă din valoarea nou-creată prin porturile, drumurile și firmele românești. Susținerea acestui obiectiv la Bruxelles nu cere României sacrificii strategice și o consolidează ca interfață naturală a unui coridor pe care deja se află. O putere de intersecție își justifică rolul menținând intersecțiile deschise.
Nimic din toate acestea nu presupune ignorarea diferențelor. Turcia își va păstra libertatea de acțiune într-o vecinătate care se întinde din Balcani până în Golf, iar la București nu cred că există voci serioase care să se aștepte la altceva. Parteneriatele mature nu se construiesc pe viziuni identice asupra lumii, ci pe o suprapunere suficient de solidă a intereselor. În cazul României și al Turciei, această suprapunere este chiar Marea Neagră: rutele sale, gazul său, cablurile sale și stabilitatea sa. În aceste dosare, Ankara și Bucureștiul urmăresc aceleași rezultate, fiecare din propriile rațiuni. Este una dintre cele mai durabile baze de cooperare pe care le poate oferi politica externă.
Geografia a făcut din România și Turcia vecini. Securitatea comună ne-a făcut aliați. Mediul strategic ne cere acum să devenim parteneri pe termen lung, iar această oportunitate nu va rămâne deschisă la nesfârșit. Rolurile regionale care nu sunt asumate la timp ajung să fie ocupate de alții.
Cheia și poarta s-au găsit. Geografia a creat cadrul natural, iar momentul este cel potrivit. Restul este responsabilitatea oamenilor de stat — iar până când statul se mișcă, este responsabilitatea celor care înțeleg momentul să îl afirme.
Aș păstra exact această încheiere. Are autoritate, nu cade în emfază și face legătura dintre analiza strategică și rolul public al autorului. Singura mea rezervă de fond rămâne formularea „cea mai mare economie din regiune”: trebuie să fie clar ce regiune avem în vedere; stilistic funcționează, dar un cititor foarte riguros ar putea cere delimitarea ei.
Articol de Alexandru Coita.
