Premium
Cele mai cunoscute fotografii electorale din Belarus înfățișează 3 femei zâmbitoare:una cu degetele adunate în formă de inimă, alta cu pumnul în aer și cealaltă făcând semnul victoriei. Pe ziduri sau afișe de campanie,ipostaza e și mai simbolică, redusă la un logo cu 3 semne: inima,pumnul și victoria, potrivit MEDIAFAX.
Pentru presa occidentală, mai exact pentru cucerirea simpatiei vesticilor care nu știu despre Belarus decât că e ultima dictatură din Europa, e mult mai atractiv să vadă în poze trei femei tinere și drăguțe decât pe bărbații pe care ele îi reprezintă. Fiecare dintre cele trei femei ține locul câte unui candidat la prezidențiale împiedicat de regimul Lukașenko să participe la alegeri, elementul comun între ei fiind că niciunul n-ar fi cu deosebire convingător de unul singur ca lider din punctul de vedere al publicului occidental, adică al electoratului care ar trebui să decidă dacă susține sau nu o politică mai agresivă contra regimului de la Minsk.
Maria Kolesnikova, muziciană și activistă, este șefa de campanie a finanțistului Viktor Babariko, un tip supraponderal în vârstă de 56 de ani care a condus timp de 20 de ani filiala locală a băncii rusești Belgazprombank, adică banca Gazprom. Babariko, rivalul de departe cel mai bine plasat în sondaje al dictatorului Aleksandr Lukașenko, a fost arestat în iunie, înainte să-și depună candidatura, sub acuzații de spălare de bani, evaziune fiscală și dare de mită, iar banca a fost preluată în administrarea băncii centrale. Svetlana Tihanovskaia, traducătoare și profesoară de engleză, este soția lui Serghei Tihanovski, un proprietar de cluburi de noapte devenit vlogger, arestat în mai sub acuzația că vrea să organizeze mișcări neautorizate de protest. Veronika Țepkalo, fostă directoare la Microsoft, este soția lui Valeri Țepkalo, fost ambasador în SUA în anii ’90 și creatorul celui mai important parc tehnologic din Belarus, candidat care a ratat înscrierea fiindcă i s-au validat numai 70.000 de semnături din cele 100.000 necesare.
Posibilul guvern din exil
În lipsa celor trei candidați, echipele lor de campanie au decis să o susțină împreună pentru alegerile prezidențiale din 9 august pe Svetlana Tihanovskaia, singura dintre rivalii lui Lukașenko a cărei candidatură a fost acceptată de comisia electorală. Motivul pentru care celelalte două i-au cedat locul soției vloggerului, deși ea avea cea mai puțină experiență de activism și marketing politic, a fost că este persoana cea mai reprezentativă pentru electoratul cel mai numeros și mai prețios pentru cauza opoziției: categoriile aflate dincolo de elitele bogate și cosmopolite reprezentate de candidații Babariko și Țepkalo. Spre deosebire de aceștia, care au viziuni articulate de dreapta, despre cum o țară ar trebui condusă ca o corporație (Babariko a explicat pentru presa rusă de opoziție că a candidat cu sloganul „Eu sunt un manager” tocmai pentru că vede rolul de președinte drept unul de „lider de companie, unde oamenii sunt acționarii”), Tihanovskaia a propus doar eliberarea deținuților politici, cum e soțul ei, și organizarea de alegeri libere prima dată după 1994, anul când a venit la putere Lukașenko.
Narativul dominant despre spațiul ex-sovietic a tot fost că „elitele liberale”, cum le spun putiniștii (tinerii occidentalizați, oamenii de afaceri, corporatiștii) ar fi de partea schimbării, în timp ce populația îmbătrânită, cu mai puțină școală și venituri mai mici, inclusiv muncitorii, nu pot susține o schimbare a puterii care să-i expună la o degradare a standardului de viață de genul celei suferite de Rusia în primul deceniu de după 1990. Numai că media occidentală a simțit, corect, ca pe un moment de cotitură vizita lui Lukașenko la o fabrică de tractoare din Minsk unde muncitorii l-au huiduit: muncitorii nu mai pot cauționa la infinit un regim sub care au văzut că au rămas săraci și au ajuns tot mai săraci, în timp ce singurii care se îmbogățesc sunt oamenii lui Lukașenko. De asta regimurile de genul Putin sau Lukașenko și-au trăit traiul, iar mai devreme sau mai târziu vor cădea nu fiindcă diverși agenți străini orchestrează revoluții colorate, ci din motivul natural al schimbării de generații: cei născuți după 1990 sau 2000 nu mai au motive să fie recunoscători că acum o duc mai bine decât pe vremea lui Elțîn, ci sunt pur și simplu sătui de un regim încremenit abuziv sub domnia unui singur om și ar da orice ca să-l schimbe.
De aici încolo însă, lucrurile se complică un pic. După alegerile din 9 august, deja din trioul feminin n-a mai rămas în țară decât Maria Kolesnikova, care, cu o zi înainte de summitul virtual al UE din 19 august pentru situația din Belarus, a cerut ca UE să nu se grăbească să impună sancțiuni regimului Lukașenko, pentru că astfel va face mai dificil efortul de a începe negocieri pentru democratizarea țării. Valeri și apoi Veronika Țepkalo au fugit întâi la Moscova, apoi la Kiev; Valeri, mai nou și el pus sub acuzare la Minsk pentru un caz de luare de mită din 2012, a anunțat că vrea să plece la Varșovia (deși tot el a acuzat și Polonia, și Rusia că încearcă să se amestece în Belarus), că vrea să se întâlnească cu „politicieni americani foarte influenți” și că a format în exil un organism numit Frontul de Salvare Națională, menit să concentreze eforturile diasporei belaruse din Rusia, Ucraina, Polonia și Țările Baltice, inclusiv printr-un fond de ajutorare a victimelor represiunii lui Lukașenko.
În ce o privește pe Tihanovskaia, ea a fost singura care a fugit în Lituania, de unde inițial a transmis un mesaj împăciuitor, în care sugera că a plecat din țară, acuzându-se că „a rămas „o femeie slabă”, pentru că i-a fost amenințată familia. Ulterior însă, ea a transmis un alt mesaj unde spunea, dimpotrivă, că e gata să preia rolul de lider al procesului de tranziție spre un regim democratic în Belarus, pentru ca mai apoi să le transmită liderilor UE să nu recunoască victoria lui Lukașenko în alegeri. Deja s-a ținut virtual, la 18 august, prima ședință a Consiliului de Coordonare pentru Transferul Puterii în Belarus, organism prezidat de Tihanovskaia și care reunește politicieni de opoziție, oameni de afaceri susținători ai opoziției și intelectuali (inclusiv scriitoarea Svetlana Aleksievici, laureată Nobel). Tihanovskaia ar funcționa deci ca un fel de lider de guvern în exil, cum a și explicat Valeri Țepkalo pentru ziarul rusesc Kommersant – o situație care ar putea dura câteva zile sau câteva luni, în funcție de cât mai rezistă Lukașenko.
Triunghiul de la Lublin
Toate acestea sugerează o dimensiune explicit internațională, mai precis regională a conflictului politic intern, una pe care Lukașenko însuși a acuzat-o atunci când a declarat că Polonia, Ucraina, Țările Baltice și activiștii opoziției din Rusia și-au trimis oameni ca să susțină protestele. Chiar la sfârșitul lui iulie, miniștrii de externe din Lituania, Polonia și Ucraina s-au reunit la Lublin, în Polonia, pentru a discuta un proiect de cooperare regională denumit „Triunghiul de la Lublin”, după Uniunea de la Lublin din 1569, care crea statul polono-lituanian, o federație ce avea să funcționeze până la 1795, înglobând și tot teritoriul actualului stat Belarus, precum și părți din Ucraina, Letonia și vestul Rusiei. „Triunghiul de la Lublin” apare după formarea, în 2014, a unei brigăzi comune cu circa 4.000 de militari, cu sediul la Lublin, în contextul ideilor despre nevoia întăririi prezenței armate pe flancul de est al NATO și despre pregătirea Ucrainei pentru integrarea în NATO. Brigada s-a numit inițial LitPolUkrBrig, iar ulterior Marele Hatman Konstantin Ostrogski, după cel care a condus în 1514 forțele militare poloneze și lituaniene în victoria contra rușilor la Orșa, azi oraș din Belarus.
Acum, inițiativa Triunghiului de la Lublin o continuă pe plan politic pe cea militară, după cum spune declarația de constituire: „adâncirea și extinderea cooperării militare între Polonia, Lituania și Ucraina prin activități bilaterale și trilaterale și prin valorificarea tuturor posibilităților create de NATO”, susținerea eforturilor Ucrainei de apropiere de NATO și coordonarea demersurilor de susținere a principiilor dreptului internațional, atât prin cooperare trilaterală, cât și în organizațiile internaționale (NATO, UE, ONU, Consiliul Europei, OSCE). Și mai clar, ministrul ucrainean de externe, Dmitro Kuleba, a spus chiar că ar vrea ca Polonia să joace un rol de lider în direcția demersurilor de a pune capăt ocupației rusești în Crimeea. Același Kuleba l-a invitat și pe omologul său din Belarus, Vladimir Makei, să ia parte ca invitat de onoare la reuniunea următoare a Triunghiului, care va avea loc în toamnă la Kiev. Makei, actualmente doar ministru în exercițiu după ce Lukașenko și-a pus guvernul să demisioneze, nu e văzut bine în cercurile puterii de la Minsk, fiind considerat un trădător, prea occidentalizat și prea dornic de putere ca să-l slujească loial pe președinte.
Orgoliile istorice care motivează astfel de inițiative sunt evidente. Dacă vă amintiți contextul Inițiativei celor Trei Mări, la origine un proiect polonez, atunci sensul Triunghiului de la Lublin devine și mai clar, iar înființarea acestei noi organizații exact în toiul crizei din Belarus pare logică. Dmitri Trenin, directorul institutului de cercetare Carnegie Moscow Center, nota acum câteva zile: „Ceea ce este cu deosebire izbitor în evoluțiile din jurul situației din Belarus este rolul de lider al Poloniei. Varșovia susține deschis opoziția belarusă și împinge Europa de Est să preseze pentru o schimbare de regim politic la Minsk. Acolo unde membri importanți ai UE șovăie, Varșovia acționează. Polonia și-a recăpătat rolul de putere regională.” Un comentator polonez i-a replicat pe Twitter, exprimând o idee populară în țara sa, ca și în alte țări din Est: „Singura șansă să scapi de Putin e să te ții aproape de vecini și de SUA, altminteri UE nu va face nimic. Macron și Merkel ne-ar vinde lui Putin cât ai clipi, așa cum au făcut mereu în trecut.”
Cert e că implicarea micilor puteri din polul central-european convine tuturor marilor puteri cu interese în Belarus – UE, SUA și Rusia, care sunt astfel scutite de eternele acuzații de amestec într-o revoluție colorată sau în contracararea ei și nu riscă să-și ostilizeze populația din Belarus, care evident nu-și dorește ca țara să aibă soarta Ucrainei după Maidan. Una din explicațiile abținerii UE de la impunerea rapidă a unor sancțiuni prea ample contra Minskului, dar și de la o susținere mai clară a unei integrări europene pentru Belarus este chiar aceasta, temerea ca nu cumva UE să fie văzută ca o putere expansionistă, lipsită de respect pentru independența statului belarus. Aceeași motivație a avut-o și Rusia, care vrea să evite apariția unor sentimente antirusești în rândul protestatarilor. Cât despre SUA, amintirea brutalității cu care Victoria Nuland, Donald Trump sau Joe Biden au intervenit la Kiev a dispărut cu totul, lăsând loc subtilității cu care Polonia și balticii acționează în zonă, în calitatea lor dublă de membri NATO interesați de scoaterea Minskului din orbita rusească și de membri UE încrezători că SUA îi poate proteja pe ei înșiși de Rusia mai bine decât Germania.
Un observator răutăcios ar spune că așa e în Est, unde nimic nu e ce pare a fi: așa cum nici cele trei femei zâmbitoare nu se reprezentau în campanie pe ele însele, ci pe bărbații care nu puteau candida, nici micile puteri regionale care susțin opoziția belarusă nu se reprezintă de fapt pe ele, ci tot marile puteri, care de data asta nu mai pot acționa direct. Ministrul Makei, mai sus amintit, explica anul trecut, într-un interviu pentru Süddeutsche Zeitung, că Belarus ar vrea să devină Elveția Europei de Est, o țară complet neutră, care să aibă relații echilibrate cu toți vecinii săi. Interviul era intitulat „Nu vrem să repetăm greșelile Ucrainei”, prin asta înțelegând ruperea abruptă a Ucrainei de Rusia și intrarea rapidă sub aripa UE, ceea ce s-a vădit a fi un izvor de instabilitate; în schimb, zicea Makei, Belarus vrea stabilitate, nu tulburări, pentru că „precauția este o trăsătură inerentă a mentalității belarușilor”. Pentru observatorii care nu sunt însă răutăcioși, faptul că polii de putere se diversifică și se rafinează astfel e o evoluție perfect logică în jocul european și a cărei evoluție va merita toată atenția pe mai departe, indiferent de deznodământul de moment al conflictului din Belarus.
