Premium
Suntem frunze în voia vântului, am fost întotdeauna, dar nu ne-am dat seama până acum, când nenorocirea a dat peste noi și ne-a demonstrat într-un mod brutal cât suntem de fragili, când ne-a arătat că soarta noastră și a celor dragi se poate schimba înr-o clipă fără ca noi să putem să ne opunem în vreun fel. Aveam nevoie de demonstrația asta pe care am primit-o cu atâta forță, cu atâta brutalitate, pentru că eram în punctul în care aveam impresia că suntem stăpânii lumii, că suntem ființe superioare, că avem totul în pumnul nostru, binele și răul, frumosul și urâtul, întunericul și lumina, și mai ales că suntem stăpânii noștri, stăpânii destinului nostru, poate am îndrăznit uneori să credem chiar că suntem noi
Dumnezeu și nu o fărâmă din el. Eram fericiți și nu ne dădeam seama, nu știam cât eram de fericiți, pentru că, în momentul celei mai mici neplăceri pe care o aveam, nu puteam să privim decât în sus, dar nu ca să-i mulțumim lui Dumnezeu, ci ca să îi vedem pe cei mai fericiți decât noi și să ne întrebăm de ce nu putem să fim ca ei, în loc să ne uităm la cei care erau mai necăjiți și care, poate, știau că nu sunt, totuși, cei mai nefericiți oameni de pe pământ și-i mulțumeau lui Dumnezeu pentru asta.Eram fericiți, pentru că puteam călători, puteam să învățăm, să muncim, să ne odihnim, să visăm, puteam să iubim, puteam să ne cultivăm pasiunile, să ne întâlnim cu prietenii, să ne îmbrățișăm familia, puteam să ne bucurăm în voie de cele mai mărunte și de cele mai frumoase lucruri pe care cel de sus ni le-a dăruit: să admirăm frumusețea fluturilor, a florilor, a unui răsărit sau a unui apus de soare, să auzim bâzâitul albinelor, cântecul păsărilor și freamătul vântului, să mirosim parfumul ierbii și al mării, să gustăm roadele pământului, să simțim căldura unei strângeri de mână, a unei îmbrățișări.Dar câți dintre noi am știut să ne bucurăm de asta? Câți dintre noi am mulțumit pentru lucrurile acestea minunate de care puteam să ne bucurăm? Câți dintere noi ne-am simțit cu adevărat fericiți doar pentru asta, câți nu am cerut mai mult, câți nu am pretins mai mult? Asta chiar dacă înțelepciunea populară ne-a spus, cu o afirmație validată în mii de ani, că ”nemulțumitului i se ia darul”.Azi, când totul în jurul nostru pare să se năruie, când cei albi au înțeles că nu sunt cu nimic mai presus decât cei de culoare, când cei bogați au înțeles că nu au mai mult decât cei săraci, când cei puternici și-au dat seama că forța lor nu este veșnică, acum, când cei frumoși au conștientizat că frumusețea fizică este fără valoare, când cei cu sânge albastru pot să se îmbolnăvească la fel ca oamenii obișnuiți, când ne-am dat seama toți că nu mai putem fi siguri de nimic, am observat, în sfârșit, că singurele lucruri care contează cu adevărat în viața noastră sunt acele lucruri care ne apropie de Dumnezeu, prin care îi semănăm Lui, în special capacitatea noastră de a iubi până la sacrificiu și bunătatea, iertarea, empatia, care nasc și ele din acest sentiment.
În afară de iubire, nimic nu ne aparține, în afară de acest sentiment, nimic nu va lăsa o urmă, o mărturie despre trecerea noastră pe pământ. Fericiți cei ce din iubirea de oameni și-au făcut un scop în viață, fericiți cei ce se sacrifică pentru a aduce alinare celor care au nevoie, fericiți cei care fac orice pentru a aduce un zâmbet pe o față de om îndurerat.
Până la urmă suntem toți frunze purtate de vânt, dar unele pot fi distruse de furtună, pot dispărea fără urmă, ca și cum nicicând nu ar fi existat, iar altele își pot lăsa amprenta în stâncă, rămânând mărturie și model pentru o viață viitoare.
Lucia Ileana POP
