Publicistul Ion Cristoiu face un exerciţiu de imaginaţie pentru a arăta ce s-ar fi întâmplat dacă filosoful francez Bernard-Henri Lévy şi-ar fi lansat în România noua carte „Ce virus qui rend fou”, o meditaţie despre spectacolul incredibil oferit de omenire sub putereea panicii create de pandemie.
Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro
„În câteva rânduri, atât la Jurnalul meu video, cât şi la emisiunea lui Marius Tucă de la MEDIAFAX, am vorbit despre noua carte a lui Bernard-Henri Lévy, „Ce virus qui rend fou”, apărută în Franţa la editura GRASSET (June 10, 2020), tipărită la scurt timp în Anglia, la Yale University Press (July 28, 2020), sub titlul „The Virus in the Age of Madness”.
Scrisă în tradiţia marii eseistici franţuzeşti, cartea filosofului francez e o meditaţie neliniştitoare despre spectacolul incredibil oferit de omenire sub puterea Panicii create de Pandemie. Chiar din Prolog, autorul atrage atenţia asupra unei Epidemii mai cumplite decât cea de Coronavirus:
Epidemia de frică.
Sunt trecute în revistă, cu uimirile unui gânditor care a descoperit o omenire pe care nu şi-a imaginat-o niciodată că ar putea ajunge într-un asemenea hal fără de hal, ascensiunea a ceea ce el numeşte Puterea medicală, abordarea Virusului în manieră de Ev Mediu, ca o pedeapsă dată de Dumnezeu păcătoşilor sau în manieră de Antichitate, ca un semn că oamenii au stârnit mânia Zeilor, elogiul adus închiderii în case, dar mai ales uşurinţa halucinantă cu care întreg Occidentul, până mai ieri întemeiat pe Libertate înainte de orice, pe Libertatea pentru care trebuie să luptăm chiar şi cu preţul morţii, a renunţat la drepturile individuale. Fără ca la aşa ceva să-l constrângă vreuna din dictaturile care au marcat istoria omenirii, A renunţat de bună voie şi nesilit de nimeni.
Când am terminat cartea m-am întrebat dacă ea ar fi putut să apară în România lui Klaus Iohannis. Ar fi putut să apară, dar autorului nu i-ar fi fost de loc uşor. Cioclii apocaliptici din Sănătate, din Politică şi din Presă s-ar fi năpustit asupra lui pentru a-l face responsabil de creşterea numărului de infectări, de creşterea numărului de morţi. Bernard-Henri Lévy a fost invitat în Franţa la emisiuni tv de mare audienţă, tratat ca autorul unei cărţi de excepţie. La noi l-ar fi refuzat toate televiziunile, îngrijorate ca nu cumva o emisiune despre o asemenea carte să le aducă tăierea paralelor date de Guvern. Mai mult ca sigur, Bernard-Henri Lévy ar fi fost denunţat ca negaţionist, ca om al Moscovei şi de ce nu? chiar ca PSD-ist. Autorul cărţii „Ce virus qui rend fou” nu e nici negaţionist, nici cioclu apocaliptic. El nu discută dacă virusul există sau nu, dacă Panica e rezultatul unei manipulări. Pur şi simplu el observă îngândurat incredibilele efecte ale Panicii asupra unei lumi de nerecunoscut.
E de înţeles că textul unei cărţi nu poate fi concurat de nici o recenzie. Conştient de asta, redau mai jos câteva fragmente din strălucitul eseu „Ce virus qui rend fou”:
Nu este, desigur, ceva nou.
Această putere are o lungă istorie în spate.
Galien, filozoful-medic, care a fost, în calitate de medic, un fel de director de conştiinţă al lui Marc Aureliu, Commodus, Septimiu Sever.
John Locke, la care am ajuns să înţelegem prin intermediu manuscriselor sale de student la Oxford cât a datorat în inventarea drepturilor omului formaţiei sale de expert în bunăstarea corpului.
Începând cu Revoluţia franceză, figura de magistrat – medic precum Cabanis (iertat de Teroare în virtutea ştiinţei sale medicale) este figura emblematică.
Nu putem înţelege nimic, explică Michel Foucault, din disciplinele instituite în epoca clasică de state dacă nu observăm că ele sunt inspirate de modelul spitalului în aceeaşi măsură ca al închisorii – , da, dar mai întâi şi arheologia ei în cadrul perspectivei medicale chemate să hrănească «ştiinţele-putere» contemporane.
Şi nu putem reciti de altfel fără să îndoim paginile pe care el le consacră gestiunii epidemiilor de ciumă, până în secolul al VIII-lea : la fel, cele despre lepră sau nebuni, exilul către o insulă sau un ghettou împins către margini, dar izolarea întregului oraş; consemnarea fiecăruia la domiciliu; supraveghetorii de cartier care patrulează şi îi admonestează verbal pe recalcitranţi; şi, la căderea nopţii, toată lumea pe balcon – desigur, nu pentru a-i aplauda pe îngrijitori, ci pentru a permite autorităţilor sanitare de a face bilanţul morţilor, muribunzilor şi celor în viaţă.
Este aceasta, oare, o discreditare a cuvântului public?
Dezavuarea elitelor ajunsă în stadiu terminal?
Este specificul puterilor dezorientate care nu mai ştiu cărui sfânt să se închine?
Niciodată lucrurile nu au ajuns atât de departe.
Niciodată un medic nu s-a autoinvitat în căminele oamenilor pentru a anunţa, asemenea unei Pythii triste, numărul morţilor de peste zi.
Niciodată nu s-a văzut, ca în Europa, ca şefi de state să se înconjoare, înainte de vorbi, de unul sau mai mulţi consilieri ştiinţifici. Nu ţi-ai fi imaginat niciodată în Statele Unite ca imposibilul Trump să numească un epidemiologist patron al unei «task-force» – şi, dezorientat de popularitatea celui pe care New Yorker îl numeşte «medicul Americii», uluit de epidemia de şosete cu efigia lui, de T-shirturi inscripţionate «In Fauci We Trust» (avem încredere în Fauci) sau de «cocktailuri Fauci» pe bază de limonadă, soc şi vodcă, blocat de metamorfoza acestui personaj cult intervievat, pe Snapchat sau You Tube, de tot ceea ce contra-cultura are mai consistent, să poată accepta să rămână cu un pas mai în spate şi să se lase contrazis, chiar dat peste cap, de către el.
Niciodată nu s-a mai văzut, de asemenea, pe toate ecranele planetei, imaginea acelor editorialişti care cedează locul comentatorilor din spitale, nou veniţi în această meserie, uneori savanţi, alteori mai puţin savanţi, dar întotdeauna învestiţi – precum Fauci în jocul video în care îl vedem fulgerându-l cu ochii săi de oţel pe oribilul dragon Corona – cu o aură care creşte, creşte mereu, ca steaua misterioasă a lui Tintin.
Fără a uita, în Franţa, spectacolul acestei foste ministre a Sănătăţii, Roselyne Bachelot, despre care descoperim brusc că este «doctor în farmacie» şi că a avut meritul de a stoca vaccinuri şi măşti în vremea cînd planeta lichida aceste stocuri: este consultată ca un oracol; ea, care a fost atît de denigrată, iat-o acum devenită admirabilă şi aproape canonizabilă; rîzînd de răsturnarea de situaţie şi de rolul pe care este pusă acum să-l joace în mod vizibil nepăcălită de laurii retrospectivi care i se atribuie la nesfîrşit şi pe care îi primeşte cu o umilinţă prefăcută, nu mai e nici ministru, nici cronicar, ci o somitate modestă reconvertită în mesageră a bunei exprimări ştiinţifice pierdute. Şi fără a-l uita nici pe celălalt ex-ministru, Philippe Douste-Brazy, autor, în 2004, al unui plan de luptă împotriva epidemiei gripale de care nu a luat act nimeni: nici el nu e mai puţin surprins, după 15 ani, de reabilitarea lui… (…)
S-a spus că medicii au fost în cea mai mare parte, femei şi bărbaţi admirabili, în prima linie a luptei cu Epidemia, eroi ai cotidianului, riscându-şi viaţa pentru a o salva pe a noastră, sublimi ca devotament şi – este la fel de adevărat. Dar de aici la a face din ei supraoameni şi a le da puteri depline, era un pas pe care nu-l puteam face decît cu preţul mai multor confuzii. (…)
Toate acestea – ale căror detalii le vom găsi în acele capodopere ale istoriei ştiinţelor care sînt «Normalul şi Patologicul» şi «Formarea conceptului de reflex în secolele XVII şi XVIII» ale maestrului meu Georges Canguilhem – sunt departe de etica adevărului şi de autoritatea pe care această etică se presupune că o conferă ştiinţei. Regele este gol, chiar dacă este medic. Regele este gol mai ales dacă este medic. Marele patron, ştabul, oricât de considerabil şi savant ar fi el, este gol pe sub halatul alb – şi prin asta el regăseşte şi împărtăşeşte soarta fraţilor săi din umanitate. (…)
Autoritatea republicană a făcut cunoscut faptul că medicii pot fi eroi dar nu sunt nici Dumnezeu tatăl, nici arhonţii Cetăţii căzute pradă unei ciume noi. Ea a dat de înţeles ucenicilor vrăjitori că liniştea organelor nu trebuie să fie o linişte a interdicţiei de a ieşi din casă, sau de turn de veghe, planând asupra corpurilor administrate. Dar in extremis. După săptămîni de agitaţie febrilă, astmatică, extenuată, în care Opinia vroia în mod clar să vadă medicina în postul de comandă. Şi la finele unei succesiuni în care era cât pe-aci să se parafeze uniunea incestuoasă (şi, pentru Foucault încă, fatală pentru amândouă) a puterii politice şi medicale. Ce va rămâne din toate astea? Amprenta, durabilă sau nu, a acestui moment de descumpănire? Totul este posibil. (…)
Închiderea sau punerea în adormire a acestor repere de civilizaţie care sunt bisericile, sinagogile şi a tuturor celorlalte locuri, de genul muzee, parcuri, grădini sau puncte de meditaţie profane unde umanitatea obişnuieşte să-şi astâmpere setea spirituală, incalculabile, care nu sunt de vânzare.
Spectacolul unui Suveran Pontif moştenitor al formulei «Nu vă fie teamă» a lui Jean-Paul II şi, personal, desprins de exerciţiul, eminamente catolic, al sărutului celor febrili, eczematici, şi al altor leproşi din bidonvilurile de la Buenos Aires, care se distanţează de poporul creştin, nu mai comunică decât prin Internet, ordonă să fie golite bazinele de apă sfinţită şi face drumul crucii pe esplanada bazilicii în faţa unei pieţe Sfântul Petru pustii. Ştearsă, imaginea evreiască a lui Mesia care aşteaptă la porţile Romei în mijlocul celor bolnavi de scrofuloză. Uitat, sărutul lui Isus pentru leproşi care, de la Flaubert la Mauriac, a inspirat atîtea pagini frumoase>”.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
Premium
