Premium
Ziarul Financiar:
- Investiţii în economie de 404 mld. lei (90 mld. euro) promise de PSD în patru ani, fără să mai vorbim de investiţiile private care vin în plus, versus „numai” 24 mld. euro de la PNL
- Scăderea TVA la 18% din 2018, de la 20% acum (PSD), faţă de scăderea TVA la 16% din 2019 (PNL)
- Opt spitale regionale (PNL), faţă de opt spitale plus unul (PSD)
- Dublarea salariilor medicilor (PNL), versus salariul minim la medici de 1.200 de euro (PSD)
- Cinci autostrăzi (PSD) şi cam tot atâtea PNL
- Reducerea birocraţiei la jumătate (PNL); deja PSD a redus a birocraţia prin eliminarea a 102 taxe
- La crearea unui sistem naţional de irigaţii şi la construcţia canalului Siret-Bărăgan cele două partide s-au înţeles
- Crearea a 850.000 de noi locuri de muncă în patru ani (PSD); PNL nu a avansat nicio cifră sau nu am citit-o eu
- Impozit zero pentru salarii mai mici de 2.000 de lei (PSD)
- Un fond suveran cu 40 de mld. lei active, dar care să atragă bani suplimentari de 25 mld. lei prin obligaţiuni, fonduri care să fie investite în autostrăzi, spitale, sistemul de irigaţii şi reindustrializarea României (PSD), versus un fond român de dezvoltare urbană şi rurală, de 11 mld. euro, plus complementar o Bancă de dezvoltare, cu un capital de 200 mil. euro, dar cu investiţii de 1 mld. euro (PNL)
- O creştere economică de minimum 5,5-6% pe an în următorii patru ani (PSD)
Când citeşti astfel de programe economice, cred că ar trebui să plecăm din ţară şi să ne întoarcem în 2020, într-o altă ţară, cu salarii duble, cu autostrăzi, nu una, ci cinci, cu drumuri judeţene nou-nouţe, cu un sistem de sănătate state-of-art, cu un sistem educaţional al secolului XXI şi cu o economie unde capitalul privat românesc va fi în frunte.
Până la urmă hârtiile suportă orice, ca la construcţia unui buget, înainte de execuţia lui, când trebuie să se confrunte cu realitatea din teren.
Nu ştiu dacă vreun lider politic care cere votul românilor pe 11 decembrie s-a uitat peste suplimentul nostru ZF 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană: Ce am câştigat, ce am pierdut, unde suntem, încotro mergem?
În 10 ani, între 2006 şi 2016, cu investiţii străine de 35 mld. euro, cu un sold pozitiv de la Bruxelles de 25 mld. euro, cu investiţii româneşti de 20 mld. euro, cu datorii de 100 mld. euro, economia României de-abia a crescut, de la 100 mld. euro la 170 mld. euro, salariul mediu s-a dublat, de la 300 de euro la 450 de euro, iar deficitul de pensii a adunat aproape 20 mld. euro.
În ultimii trei ani, economia României a crescut prin măsuri fiscale (reducerea TVA), majorări salariale, din care dublarea salariului minim până la 1.250 de lei a avut contribuţia cea mai mare din scăderea dobânzilor, din scăderea preţului la petrol şi un dolar slab. Economia a crescut mai puţin din investiţii şi din noi locuri de muncă. Faţă de căderea din criză, când economia a pierdut 700.000 de locuri de muncă, în ultimii trei ani de creştere s-au recuperat numai 400.000.
Salariul mediu net a ajuns la 2.000 de lei. PSD vrea ca peste patru ani un milion de români să aibă un venit de 1.000 de euro (4.500 de lei) brut pe lună. Probabil că nici liderii PSD nu ştiu că în acest moment numai 250.000 de români câştigă peste 1.000 de euro pe lună, cei mai mulţi salariaţi din România (70% din 4,7 mil. angajaţi, câţi sunt acum) câştigând sub salariul mediu pe economie. Ca un miliond e români să câştige 1.000 de euro pe lună, ar trebui să fie o altă economie.
Contributors.ro:
Pentru stânga progresistă şi pentru toţi cei care mai cred, romantic, în ipoteza comunistă, despărţirea de Fidel Castro este despărţirea de unul dintre miturile care le-a ordonat existenţele. În vecinătatea lui Che, îmbrăcat în uniforma sa de guerillero, Castro a întruchipat, pentru jumătate de veac, vitalitatea mesianică a socialismului de extracţie sovietică. În aceeaşi măsură ca şi Mao, el a probat, pentru intelectualii setoşi de ideal, realitatea utopiei lor. Pelerinajele “ tovarăşilor de drum” în Cuba populară erau un reper obligatoriu pe acest drum al revelaţiei umaniste. Efigia sa este efigia unui erou al oamenilor simpli, a unui cruciat laic, comandant al revoluţiei şi cârmaci al patriei sale spre ţărmurile libertăţii.
Dincolo de acest poster propagandistic, unul pe care îl vom vedea reprodus în exces în zilele următoare, se află chipul dictatorului care a fost Fidel Castro. Asemeni atâtora dintre conducătorii comunişti care l-au inspirat şi ghidat, Castro a fost, până la capăt, un inamic feroce şi implacabil al libertăţii. Viziunea sa despre Cuba a prins chip în deceniile de domnie absolută: o imensă închisoare, animată carnavalesc, din care unica evadare era exilul. Pentru cei care au nostalgia castrismului, imaginea terifiantă a zecilor de mii de cubanezi încercând să părăsească patria lor socialistă ar merita amintită. Ordinea lui Castro a fost, din primii ani de după cucerirea puterii, ordinea terorii, a poliţiei politice şi a lichidării pluralismului.
Castro a îmbrăcat, în mod deliberat şi histrionic, mantia romantică peste tunica sa de tiran. Legitimitatea sa s-a hrănit din această posteritate romantică, ce oferă eroului eliberator locul de mântuitor al celor mulţi. Dar Castro a fost mai aproape de Hruşciov şi de Brejnev, patronii săi sovietici, decât de Garibaldi sau Bolivar. Deghizamentul romantic nu a mascat decât stângace omnipotenţa sa. Castro s-a aşezat, din vremea vieţii sale, pe acest soclu al revoluţiei. Fotografiile de la marile demonstraţii populare, cu Castro şi Che, sunt exerciţii de mobilizare a unui potenţial care nu trebuie abandonat: potenţialul utopic, cel în numele căruia crimele comunismului global au fost comise, dialectic.
