Premium
Daniel Funeriu, fost ministru al Educației, a dezvăluit, pe Facebook, un scurt istoric al trecerii sale prin politica românească, de la înscrierea în PNȚ Timișoara, în 1990, la experiența de aproximativ un an ca europarlamentar, apoi picanteriile politice atât din seara câștigării alegerilor prezidențiale, în 2009, de către Traian Băsescu, cât și culisele căderii Guvernului Boc. Înainte de momentul culminant - cel al retragerii din viața politică, Funeriu a pierdut șefia PMP, „partidul lui Traian Băsescu, în favoarea Elenei Udrra. „În octombrie 2014 m-am retras definitiv din politică”, a punctat Funeriu.
Citește și: Mâna dreapta a lui Steve Jobs critică Facebook-ul: 'Se folosește de un drog - furia'
„La fix 6 ani de la ieșirea mea din politică las aici un scurt istoric al trecerii mele prin politica românească.
La prima mea întoarcere în România, în iarna lui 1990, la 19 ani, m-am înscris în PNȚ Timișoara. Din 1991 până în 1997 mai mulți lideri PNȚ mă vizitau, unii chiar și stăteau la mine acasă, când făceau vreo vizită la Strasbourg. E greu de explicat că atunci era o avere să reușești să econonomisești 4 nopți de hotel la Strasbourg. În 1997 am demisionat din PNȚ pentru că nu îmi plăcea linia premierului Ciorbea.
10 ani de zile nu am avut nicio activitate politică în România, nici ca membru, nici ca... nimic. În iarna lui 2004, când locuiam în Japonia și s-a format primul guvern post-PSD, Ionel Haiduc, atunci vicepreședintele ICR, din 2006 președinte al Academiei Române, m-a sunat să mă întrebe dacă accept ca el să mă propună să fiu ministrul cercetării. Mă știa ca chimist și de la o conferință a diasporei științifice românești din octombrie 2004, unde i-am întâlnit pe Dragoș Ciuparu și Răzvan Valentin Florian, cei împreună cu care am dat, atunci, consistență asociației Ad Astra. I-am mulțumit dar i-am spus că nu, pentru că nici nu sunt pregătit și nici nu îmi las echipa de ceretare pe care începusem să o formez în Osaka. Prima mea apariție la TV a fost în vara lui 2004 la Realitatea TV, la o emisiune a lui Adrian Păunescu, unde am profitat de prezență pentru a-l pune la punct (așa credeam eu, cu zero experiență mediatică). ”Din prima” Adrian Păunescu m-a ”închis”, tratându-mă de arogant :)))
În 2005, pe când dădeam un curs la Universitatea din București, Melania Vergu, care îmi luase un interviu, a intermediat o întâlnire cu Mircea Miclea, ministru al educației atunci. Cu acea ocazie l-am întâlnit și pe Daniel David, consilierul ministrului Miclea, actual rector al UBB.
În decembrie 2006, la sugestia lui Daniel David (el m-a sunat) și după ce am participat semnificativ la câștigarea de către universitatea mea (Universitatea Tehnică din Munchen) a inițiativei de excelență a guvernului german, Traian Băsescu m-a numit vicepreședinte al Comisiei Prezidențiale pentru Educație și Cercetare, cunoscută sub numele Comisia Miclea. Imediat mi-am dat seama că experiența mea din marile universități și institute ale lumii nu suplinea cunoașterea a ceea ce înseamnă politica educației și cercetării. Am folosit perioada Comisiei Miclea pentru a învăța. Am făcut peste 70 de dezbateri prin țară pe baza propunerilor Comisiei Miclea.
În 2007, la invitația doamnei Mona Muscă și a lui Valeriu Stoica (pe care l-am cunoscut prin Tudorel Urian) m-am înscris în PLD, proaspăt format în jurul lui Th. Stolojan. Am candidat la europarlamentarele din 2007 dar am fost primul sub linie. Am continuat să fiu membru, iar în decembrie 2008, când PLD fuzionase cu PD (am fost printre puținii care s-au opus, dar nu aveam nicio putere) am intrat în Parlamentul European pentru că unul din cei de deasupra mea s-a mutat în Senat. S-a discutat intens dacă să devin ministrul educației în decembrie 2008, dar am oprit discuțiile spunându-i lui Emil Boc că nu sunt pregătit. Atunci, când s-a făcut programul de guvernare PDL-PSD (eram acolo), am realizat ce mafie organizată era PSD. Am scris, atunci, despre asta (https://bit.ly/3e13L2W)
Am fost europarlamentar din decembrie 2008 până în iulie 2009. Am făcut mai multe chestii faine pentru cercetare dar și pentru Republica Moldova: am fost poate primul care a cerut, și în 2014 s-a făcut, ridicarea vizelor pentru cetățenii Republicii Moldova în UE (link aici: https://www.youtube.com/watch?v=dxhNE50EAv8) La începutul mandatului de europarlamentar doamna Iacob-Ridzi (care pleca din PE și devenea ministrul tineretului) mi-a sugerat să o angajez ca asistentă de europarlamentar pe EBA. Am spus să îmi trimită CVul să intre în competiție cu restul care candidau. Nu am primit niciun CV, iar EBA a devenit asistenta domnului europarlamentar Matula. Pentru alegerile europarlamenatre din 2009 pierdusem sprijinul politic al lui Th. Stolojan (căruia secretara i-a șoptit că aș fi zis ceva nasol de el, evident o minciună) și am prins locul 16 pe lista PDL, loc neeligibil. Domnul Matula a primit sprijinul organizației fruntașe Arad și a fost ales. Mi s-a spus că nici acel loc nu l-aș fi prins dacă nu ar fi intervenit Elena Udrea, pe care o întâlnisem în campania din toamna lui 2008 la o dezbatere despre educație.
Începând cu vara lui 2009, după ce partidul îmi dăduse flit, am plecat în treaba mea de chimist la Munchen. Prin august, când eram în vacanță în sudul Franței, m-au sunat Emil Boc și Vasile Blaga să îmi ceară să vin să mă alătur campaniei pentru prezidențiale a lui Traian Băsescu. Lucru pe care, în limita resurselor de timp, l-am făcut. În octombrie 2009 am fost numit ministru al educației și cercetării în guvernele Lucian Croitoru și Negoiță, ambele fiind, evident, de sacrificiu. Guvernul Lucian Croitoru nu a trecut de Parlament, dar măcar am apucat să prezint planul pentru educație într-o audiere maraton de patru ore în comisia de educație (înregistrarea video aici: https://bit.ly/3flArV5). Guvernul Negoiță nici nu a fost audiat. Aici un interviu din acea vreme: https://bit.ly/3hlYHs6
În toiul campaniei la prezidențiale din toamna lui 2009 participam la emisiunile televizate și am avut patru contribuții majore. Prima a fost să vorbesc pe partea de educație, a doua a fost să obțin un punct de vedere oficial de la NASA prin care se certifica că Mircea Geoană mințea când spunea că ”a aranjat el cu NASA să trimitem români pe lună” (https://bit.ly/2XVZIPQ). A treia a fost intervenția din ultima zi de campanie la OTV (cu B1 era singura televiziune unde cei pro-Băsescu mai aveau acces fără să fie călcați în picioare de haite de ”jurnaliști”) când explicam cum fusese trucat filmul cu celebrul pumn al lui Băsescu. Și azi am convingerea că am avut dreptate. Îmi amintesc că atunci am văzut cifre cu rezultatele acelei emisiuni și au fost spectaculoase privitor la numărul de oameni care au fost convinși de ceea ce am spus. În contextul în care Traian Băsescu a câștigat la vreo 50.000 de voturi diferență, acea emisiune se pare că chiar a contat. Nu e de mirare că de atunci chestia cu pixelul albastru a rămas legendară, chiar dacă eu nu am pronunțat, cred, niciodată această sintagmă. Și eu, și Teodor Baconschi am fost luați la țintă: s-a mințit abject despre presupusele noastre fapte și nu ni s-a iertat niciodată chestia.
A patra chestie: am fost printre puținii care au aflat rezultatele exit-poll la închiderea urnelor și rezultatele erau bune. Am participat și la numărătoarea paralelă și am aflat printre primii că Traian Băsescu a câștigat. Am publicat primul pe blogul meu acest lucru (https://bit.ly/3dY6H0g) pe la 4 dimineața și am fost primul invitat la televiziuni, a doua zi la ora 9 la Realitatea, să combat pesediștii care se dădeau de ceasul morții să arate că ”Mihaela draga mea” a câștigat. Au fost câteva ore foarte grele, despre ceea ce s-a întâmplat în culisele emisiunilor de atunci, cu altă ocazie. Stefan Pirpiliu trebuia să intervină în emisiune după mine, dar cum eram în formă a renunțat și am continuat eu.
După ce lucrurile s-au liniștit, s-a format guvernul Boc în decembrie 2009. La educație partidul l-a susținut pe un sindicalist care între timp a fost condamnat penal, un anume Cătălin Croitoru, definiția abjecției umane. Am făcut acest comentariu atunci: https://bit.ly/2B31Qwg. Eu am plecat în liniște înspre aeroport pentru a mă întoarce la Munchen și pe drum m-a sunat Elena Udrea să mă întrebe unde sunt. I-am spus că la McDonalds-ul din Otopeni și mi-a spus că o să mă sune Emil Boc. Care m-a sunat peste vreo 5 minute să mă întrebe dacă accept să fiu ministru în guvernul său. Am zis că da, m-am întors din Otopeni și... asta a fost. Aici ceea ce am declarat în acel moment: https://bit.ly/3cWPClZ
În februarie 2012 guvernul Boc și-a dat demisia. S-a stabilit, seara târziu, ca toți miniștrii PDL pleacă din noul guvern Ungureanu, în afară de Sulfina Barbu, Anca Boagiu și cu mine. Țin minte că atunci, absolut șocat, Ioan Oltean mi-a spus ”cum pxxa calului faci de supraviețuiești atât”. Nu am știut ce să îi spun. După această decizie, a apărut Sebastian Lăzăroiu la televizor și a spus că ”ar fi o idee bună pentru PDL să plece toată garnitura de miniștri” din noul guvern Ungureanu. A doua zi dimineața asta s-a și întâmplat, schimbându-se decizia inițială.
La câteva minute după ce am părăsit ministerul m-a sunat Traian Băsescu să îmi propună să fiu consilier prezidențial cu rang de ministru, lucru pe care l-am acceptat.
În 2013 am fondat Fundația Mișcarea Populară, alături de 6 oameni remarcabili: Sebastian Lăzăroiu, Cristian Hrițuc, Radu Borza, Elenina Nicuț, Diaconescu Cristian, Marian Preda, Georgeta Condur. Din munca de aproape un an a acestei fundații s-a născut Partidul Mișcarea Populară care, în mare, avea vocația să fie moștenitorul politic al reformismului din perioada Băsescu. În mod natural s-au alăturat acestui partid Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, mulți oameni de calitate din teritoriu. În februarie 2014 președintele Băsescu a decis că nu mai e nevoie pe final de mandat de majoritatea consilierilor, așa că m-am alăturat partidului ”full time”. M-am opus radical (cred că am fost singurul) ca Cristian Preda să fie primul președinte al PMP și astfel s-a ajuns la varianta cu Eugen Tomac.
Atât eu cât și Teodor Baconschi ne-am fi așteptat, prin prisma performanțelor noastre ca miniștri, a reputației și a notorietății, să conducem lista PMP pentru europarlamentare. La votul intern (votul preferențial al tuturor membrilor), statutar, ăsta a fost și rezultatul. Eu pe primul loc, cu 16 organizații locale câștigate și Teodor Baconschi pe locul 2 cu vreo 10. În final locurile 1 și 2 (eligibile) au fost ocupate de Cristian Preda și Siegfried Mureșan. Acesta din urmă, care era foarte bine văzut de PPE, a fost invitat, înțeleg, cu 24 de ore înainte de finalizarea listelor. La acele alegeri am luat aproape 20% la Timișoara pe persoană fizică și vreo 10% pe Timiș cu partidul.
Imediat după acele alegeri, acum fix 6 ani, s-a organizat congresul PMP unde Elena Udrea a candidat la președinția partidului. Am crezut, în acel moment, că reprezint mult mai bine ca doamna Udrea aspectele reformiste ale epocii Băsescu, motiv pentru care am contracandidat-o. Am pierdut, chiar dacă Adrian Papahagi s-a retras în favoarea mea, cu (aprox) 742-209. Aici este discursul meu la congres: https://bit.ly/2Y18a0u
Am renunțat și la șefia organizației Timiș (preluată interimar de la Radu Lambrino) și în octombrie 2014 m-am retras definitiv din politică.
Sigur, în această scurtă istorie am trecut pe repede înainte multe evenimente care merită un capitol separat. Când o să am mai mult timp o să consult și stenogramele mai multor evenimente, și jurnalele scrise atunci (dacă le mai găsesc prin pod și nu și-au făcut copiii avioane cu foile lor) și o să mai scriu vreun episod. În genere însă, dacă e un lucru pe care ar fi bine să îl rețineți din scurta mea poveste, acela ar fi că oamenii politici nu sunt, în realitate, deloc așa cum îi percepeți voi. Adesea cei care vă par curați ca lacrima și mari intelectuali sunt de fapt niște vai de mama lor, dar sunt și foarte mulți, mai mult sau mai puțin cunoscuți, care sunt oameni remarcabili.
Hai noroc și la mai mare.
A propos: vreau să le spun ceva celor care cred că un salariu de ministru sau condițiile de viață ale unui ministru sunt ceva nemaipomenit: primul meu salariu, în privat, la 23 de ani, a fost de 6000 de dolari. Cu bonusuri ajungeam la 8000 (Caterina Pruteanu poate să îi spună lui Dragoș Pătraru, care era interesat de salariul meu
