Demersul anunțat de USR, potrivit căruia ar fi „început procedura de demitere” a unor judecători ai Curții Constituționale care nu s-au prezentat la ședința din 29 decembrie, este construit pe o confuzie gravă între limbajul politic și arhitectura constituțională. Dincolo de retorică, ceea ce se invocă public nu doar că nu are temei legal real, dar deschide și o discuție periculoasă despre presiunea politică exercitată asupra unei jurisdicții constituționale.
Pentru a înțelege de ce acest demers este problematic, trebuie plecat de la statutul judecătorilor Curții Constituționale și de la cadrul normativ care guvernează funcționarea acesteia, format din Constituția României, Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și Regulamentul de organizare și funcționare a Curții.
Judecătorii Curții Constituționale nu sunt magistrați în sensul clasic al termenului, dar nici demnitari revocabili politic. Ei au un statut constituțional propriu, bazat pe independență și inamovibilitate pe durata mandatului, tocmai pentru a putea exercita controlul de constituționalitate fără presiuni din partea puterii politice.
Statutul judecătorilor CCR și mitul „demiterii”
Constituția stabilește clar că judecătorii Curții Constituționale au un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau reînnoit, și sunt independenți în exercitarea acestuia. Legea nr. 47/1992 dezvoltă acest principiu și nu prevede nicăieri posibilitatea „demiterii” judecătorilor de către Parlament, partide politice sau autoritățile care i-au numit.
Articolul 66 din Legea nr. 47/1992 consacră expres independența judecătorilor CCR, iar articolul 67 reglementează limitativ cazurile de încetare a mandatului. Acestea sunt situații obiective sau extrem de grave, cum ar fi expirarea mandatului, demisia, decesul, imposibilitatea exercitării funcției pentru o perioadă mai mare de șase luni, pierderea drepturilor electorale sau încălcarea gravă a obligațiilor prevăzute de lege.
Important este că încetarea mandatului pentru „încălcarea gravă a obligațiilor” nu este o sancțiune politică și nu poate fi declanșată discreționar din exterior. Ea presupune o procedură internă, desfășurată în cadrul Curții Constituționale, cu respectarea unor garanții minime de imparțialitate și drept la apărare.
Prin urmare, ideea că un partid, fie el și parlamentar, „începe procedura de demitere” a unor judecători CCR este, tehnic vorbind, lipsită de sens juridic.
Ce spune Legea 47/1992 despre obligațiile judecătorilor
USR își fundamentează discursul public pe articolul 64 din Legea nr. 47/1992, care enumeră obligațiile judecătorilor Curții Constituționale. Printre acestea se află obligația de a-și îndeplini funcția cu imparțialitate și de a participa la activitatea Curții, precum și regula potrivit căreia, la adoptarea actelor Curții, judecătorii trebuie să voteze afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă.
Această normă este însă frecvent deturnată în discursul politic. Interdicția abținerii de la vot se referă strict la momentul deliberării și al adoptării unei decizii, adică la situația în care ședința este legal constituită și se supune la vot o soluție. Legea nu echivalează și nu poate echivala juridic neprezentarea la o ședință cu o „abținere de la vot”.
Absența de la o ședință poate avea multiple explicații legitime, inclusiv de ordin procedural sau instituțional, iar calificarea automată a acesteia drept „încălcare gravă” este o extrapolare forțată. Legea nu instituie un regim de prezență obligatorie absolută, sancționabilă per se cu încetarea mandatului.
Mai mult, articolul 51 din Legea nr. 47/1992 prevede că Curtea Constituțională lucrează legal în prezența a două treimi din numărul judecătorilor, adică șase din nouă. Legea recunoaște implicit că pot exista situații în care nu toți judecătorii sunt prezenți și că lipsa cvorumului produce un efect procedural prin amânarea deliberării, nu sancționarea judecătorilor absenți.
Regulamentul CCR și procedura reală a răspunderii disciplinare
Dacă se invocă, în mod serios, ideea încălcării grave a obligațiilor, trebuie analizat și Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Acesta detaliază procedura de răspundere disciplinară a judecătorilor CCR, procedură care este una exclusiv internă.
Regulamentul prevede că acțiunea disciplinară se declanșează pe baza unei sesizări scrise și motivate, iar cercetarea este realizată de o comisie constituită din judecători ai Curții. Decizia aparține plenului Curții Constituționale și se adoptă cu votul majorității judecătorilor, cu respectarea dreptului la apărare al celui vizat.
Nici Legea, nici Regulamentul nu conferă vreun rol decizional partidelor politice sau Parlamentului în această procedură. Cel mult, o sesizare externă poate fi primită ca element declanșator, fără a produce vreun efect juridic automat.
A vorbi, în acest context, despre „demiterea” judecătorilor de către USR înseamnă fie necunoașterea normelor aplicabile, fie folosirea deliberată a unui limbaj impropriu pentru a induce ideea unei sancțiuni iminente.
Contextul ședinței și poziția judecătorilor absenți
Contextul în care a apărut această controversă este omis din discursul politic. Judecătorii care au lipsit de la ședință au invocat public probleme de procedură și de calendar, legate de modul accelerat în care se dorea soluționarea unei cauze cu impact major asupra sistemului judiciar.
Controlul de constituționalitate nu este un exercițiu de oportunitate politică și nici un sprint legislativ. El presupune deliberare, analiză și coerență jurisprudențială. Refuzul de a valida un calendar perceput ca forțat nu este, în sine, o dovadă de rea-credință, ci poate fi interpretat ca o formă de responsabilitate instituțională.
A transforma o divergență procedurală sau o opțiune de prudență într-o acuzație de „boicot” sancționabil disciplinar este o deturnare a sensului normelor legale și o presiune indirectă asupra actului de justiție constituțională.
De ce demersul USR este periculos pentru statul de drept
Din punct de vedere juridic, demersul USR este lipsit de șanse reale de reușită. Pragul legal al „încălcării grave” este extrem de ridicat, procedura este una internă, iar simpla absență de la o ședință, motivată procedural, nu poate conduce, rezonabil, la încetarea mandatului unui judecător CCR.
Problema mai gravă este însă una de principiu. Atunci când un partid politic sugerează public că judecătorii constituționali pot fi „demiși” pentru că nu se conformează unui calendar convenabil, mesajul transmis este că independența Curții este condiționată de voința politică a momentului.
Un astfel de precedent ar submina chiar rolul Curții Constituționale, acela de arbitru între puteri și garant al supremației Constituției. Statul de drept nu presupune doar respectarea formală a legii, ci și acceptarea faptului că unele instituții trebuie să poată spune „nu” fără teama de represalii politice.
În acest sens, nu absența unor judecători de la o ședință este pericolul real, ci ideea că o jurisdicție constituțională ar putea fi disciplinată politic pentru modul în care își exercită prudența și independența.
Comentează