Organul reprezentativ suprem al poporului român este neputincios în fața Curții Constituționale
Decizia Curții Constituționale (CCR) de respingere a celei mai recente legi prin care politicienii au încercat taie pensiile magistraților a fost motivată de o chichiță procedurală. Judecătorii constituționali nu s-au pronunțat pe fondul problemei, oferindu-i premierului Bolojan o ieșire din jocul de de-a demisia în care intrase singur înainte de pronunțarea hotărârii. „CCR nu a respins pe fond proiectul acestei reforme, obiecția a fost exclusiv procedurală, deci Guvernul poate relua demersul”, a declarat Bolojan imediat după anunțul CCR. Cum s-ar zice, legea e bună, nu e proastă, nu e un eșec, deci nu e cazul să-și dea demisia. Dimpotrivă, trebuie să revină, probabil cu aceeași versiune și cu respectarea procedurilor...
Bolojan chiar crede că are o nouă șansă! Dar oare chiar să fie așa? Cel mai probabil, nu! În realitate, Guvernul și Parlamentul nu au nicio pârghie pentru de impune reducerea pensiilor magistraților fără o înțelegere cu CCR. Iată de ce.
Pensiile de serviciu ale magistraților - care sunt totuși speciale, din moment ce sunt reglementate printr-o lege specială – au fost introduse în 1997, de liberalul Valeriu Stoica, în timpul guvernării Ciorbea. De atunci au tot crescut. Astăzi, pensia medie a magistraților este de 25.283 de lei, în timp ce pensia medie din sistemul public e de 2.770 de lei. Diferența e uriașă! De peste 9 ori mai mare!
Dar dacă ne uităm la vârfuri, diferențele devin de-a dreptul amețitoare. Cea mai mare pensie specială a unui magistrat din România este de 69.343 de lei, din care doar 21.085 de lei reprezintă partea contributivă, adică doar o treime din total. Această pensie de 14.000 de euro este de neînchipuit de magistrații din alte state europene, chiar și în țările cele mai dezvoltate.
Aici este discrepanța cea mai mare, care induce un puternic sentiment de inechitate socială. Și tot aici este problema principală, pentru că beneficiarii celor mai mari pensii speciale provin din rândurile celor mai puternici oameni din stat, respectiv din rândul magistraților de la Înalta Curte sau de la Curtea Constituțională. Alături de ei sunt și generalii din armată și servicii, care au legături strânse cu membri Curții Constituționale. La această categorie a celor mai puternici oameni stat care beneficiază sau care aspiră la pensii de peste 10.000 de euro, tăierile s-ar resimți din greu. Partea tăiată ar fi de mii de euro lunar. De aici și rezistența încăpățânată de bloca orice încercare de diminuare.
Și banii nu sunt singura problemă! Poate mai grav chiar decât diminuarea pensiei speciale este creșterea vârstei de pensionare. În această privință România reprezintă o excepție șocantă în comparație cu restul Europei. Vârsta medie de pensionare a magistraților din România este de 47 de ani, în timp ce în TOATE celelalte state europene vârsta este între 65 și 70 de ani!
Prin urmare, magistrații de la Înalta Curte sau de la Curtea Constituțională, aflați deja în prag de pensionare, în așteptarea unei pensii între 10.000 și 14.000 de euro pe lună sunt cei mai motivați să lupte pentru blocarea oricărei tentative ce le-ar putea restrânge privilegiile. Și nu pot ceda nici măcar un milimetru, pentru că s-ar crea un precedent în. urma căruia situația ar putea scădea cu totul de sub control.
Ce (NU) poate face clasa politică?
De cealaltă parte, clasa politică este supusă unei presiuni uriașe din partea alegătorilor. Decalajele uriașe dintre pensiile speciale și cele din sistemul contributiv irită cel mai tare masele și mușcă bucăți mari din cotele de încredere ale partidelor politice aflate la guvernare. Că vor, că nu vor, partidele trebuie totuși să facă ceva pentru a-și conserva puterea la următoarele alegeri. Și chiar au încercat de mai multe ori să taie pensiile speciale, dar de fiecare dată s-au lovit ca de un zid la Curtea Constituțională.
Sunt nenumărate decizii care au respins inițiativele Guvernului sau ale Parlamentului, începând de la Boc, când CCR a exceptat magistrații de la tăierea pensiilor speciale și până în prezent la Legea Bolojan, care a picat din cauza unui viciu de procedură.
Esențial în această chestiune e că, de fiecare dată când s-au pronunțat pe fond, membrii CCR au invocat garanția constituțională a „independenței justiției”, care a fost extinsă protecția financiară. De asemenea, se invocă tot felul recomandări europene care spun că pensia judecătorilor (nu și a procurorilor!) trebuie să fie cât mai apropiată (dar nu egală) remunerația din perioada de activitate. Altfel spus, orice diminuare a pensiilor reprezintă un atac la independența justiției și o încălcare gravă a Constituției și a practicii europene!
În acest context, există doar trei variante teoretice de acțiune ale clasei politice, iar toate trei pot fi dejucate de Curtea Constituțională:
1. Să încerce cu o nouă lege similară cu cele anterioare, dar cu o tăiere negociată între politicieni și magistrați. Dar chiar dacă Înalta Curte nu va mai ataca legea la CCR, nu e nicio garanție că ulterior un magistrat pensionar nu va da statul în judecată pentru a ridica o excepție de constituționalitate ce va fi admisă de CCR. Acest lucru s-a mai întâmplat recent, când CCR a respins supraimpozitarea pensiilor speciale.
2. Să aplice o grilă progresivă de impozitare care să vizeze toate pensiile din România sau chiar toate veniturile și care să impună o cotă ridicată la veniturile foarte mari, astfel încât măsura să nu mai poată fie considerată un atac la independența justiției. Dar nici o astfel de abordare nu garantează tăierea pensiilor din justiție. CCR ar putea admite noua grilă de impozitare, dar cu exceptarea magistraților, în numele independenței justiției, cum a mai făcut-o și în cazul Legii lui Boc din 2010, privind pensiile speciale, care a trecut de CCR.
3. Să inițieze un proiect de revizuire a Constituție care să fie supus votului popular și care să înlăture actualele bariere constituționale. Însă și aici, judecătorii CCR au fost prevăzători și au instituit o protecție de neînlăturat. Legătura impusă de aceștia între pensiile magistraților și independența justiției nu e deloc întâmplătoare. Conform Constituției în vigoare, un proiect de revizuire nu poate viza articolele privind „independența justiției”. Deci un astfel de proiect de revizuire ce ar ținti pensiile magistraților ar fi respins de CCR înainte de a ajunge la votul popular.
În concluzie, orice ar face politicienii, pensiile speciale ale magistraților nu pot fi tăiate fără bunăvoința sau acordul judecătorilor de la Curtea Constituțională!
În actualul cadru legal și constituțional, poporul suveran român, reprezentat de Parlament, nu are nicio cale de a-și impune voința în fața celor 9 judecători ai Curții Constituționale.
După nenumăratele campanii civice, politice împotriva corupției, în care independența justiției era ridicată la un rang absolut, Parlamentul și puterea politică în general au ajuns total neputincioase în fața unei puteri judecătorești scăpate de sub orice control constituțional sau democratic.
Argumentul șchiop al „independenței justiției”
De fiecare dată când s-a pronunțat pe fond în chestiune pensiilor magistraților, Curtea Constituțională a invocat două argumente principale:
1. Garanția constituțională a independenței justiției, extinsă și la protecția financiară.
2. Unele recomandări europene și alte documente internaționale, de genul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în Cazul-762/23, în care menționează că pensiile magistraților ar trebui să fie cât mai apropiate de salariul avut în funcție.
Ambele argumente sunt șchioape, doar parțial întemeiate.
Într-adevăr, Constituția României garantează independența justiției, dar nu dispune nicăieri ca pensia magistraților să fie de aproape 10 ori mai mare decât o pensie obișnuită. Și nici nu dispune ca pensia să fie egală cu salariul, așa cum e în cazul multor magistrați în acest moment. În Constituție nu se face nicio legătură între independența justiției și „protecția financiară” invocată mereu de Curtea Constituțională. Și în niciun caz, Constituția nu spune că veniturile magistraților nu pot fi diminuate sau că nu li se poate aplica o creștere de impozitare.
Al doilea argument este la fel de șubred. În Cazul-762/23, invocat de magistrați, CJUE nu hotărăște, ci doar citează o recomandare a Consiliului de Miniștri din 2010 și o prevedere din Cartea europeană privind statutul judecătorilor, care, într-adevăr, prevede că judecătorilor (nu și procurorilor!) li se cuvine „plata unei pensii al cărei nivel să fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerări din activitatea jurisdicțională”.
Argumentul este șchiop pentru că în documentele citate nu se detaliază ce înseamnă „cât mai apropiat posibil”. Așadar, pensia ar putea la fel de bine să reprezinte 60%, 70%, 80% sau 90% din ultima remunerație, dar în niciun caz nu poate fi 100%, cum permite legislația actuală din România. „Cât mai apropiat” e în mod cert mai puțin decât „egal”.
În schimb, sintagma „cât mai apropiat” este lămurită chiar în hotărârea CJUE invocată de către magistrați în apărarea lor:
„Nivelul remunerației judecătorilor trebuie să fie suficient de ridicat, având în vedere contextul socioeconomic al statului membru în cauză, pentru a le conferi o independență economică certă, de natură să îi protejeze împotriva riscului ca eventuale intervenții sau presiuni exterioare să poată dăuna neutralității deciziilor lor.”
Iar CJUE continuă cu precizarea că „aprecierea caracterului adecvat al remunerației judecătorilor presupune, printre altele, să se țină seama de situația economică, socială și financiară a statului membru în cauză. Din această perspectivă este adecvat să se compare remunerația judecătorilor cu salariul mediu din statul respectiv.” Iar în motivarea hotărârii se precizează clar că, mutatis mutandis, toate considerațiile despre remunerațiile judecătorilor sunt valabile și în cazul pensiilor.
Deci CJUE admite că magistrații trebuie să aibă o pensie și un salariu mai ridicate decât salariul mediu sau pensia medie, însă doar în limitele situației economice, sociale și financiare în care se află fiecare stat membru.
CJUE insistă chiar că „principiul independenței judecătorilor [...] nu se poate opune unei astfel de modificări [de diminuare a remunerației], atâta timp cât nivelul de remunerare a judecătorilor nou-stabilit rămâne suficient pentru a le asigura independența”. Deci independența justiției nu poate și nu trebuie invocată, cum face CCR, ca o barieră absolută împotriva oricărei diminuări a salariilor sau a pensiilor acestora.
În treacăt fie spus, cazul CJUE de mai sus invocat de magistrații din România pentru a-și apăra privilegiile, viza o contestație din partea a șase judecători din România, care contestau faptul că în urma unei modificări legislative nu au mai beneficiat la momentul pensionării de o sumă echivalentă cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute! Iar CJUE a respins contestația acestora, arătând că independența justiției nu poate fi invocată pentru astfel de privilegii disproporționate în raport cu situația economică și socială a țării.
Așadar, chiar practica europeană ne arată că în stabilirea pensiilor magistraților, statele membre pot și trebuie să țină seama de condițiile economie, sociale și financiare, putând chiar să recurgă la diminuări ale acestora cu condiția ca noul nivel să fie peste medie. Iar o astfel de situație nu poate reprezenta o încălcare a independenței justiției, cum a susținut de a atâtea ori Curtea Constituțională din România.
În încheiere mai trebuie precizat că nici în Carta europeană privind statutul judecătorilor, nici în hotărârile CJUE și nici în alte recomandări europene nu se face nicio referire la o „vârstă specială de pensionare” pentru magistrați. Cu excepția României, în toate statele UE, vârsta de pensionare a magistraților este de peste 65 de ani, ceea ce arată destul de limpede că pretențiile magistraților români sunt nejustificate și total inadecvate!
Comentează