Momentul dublei alegeri a lui Cuza - intitulat nefast, după mine, în istoriografie drept "Mica unire" - a fost una dintre cele mai strălucite succese ale elitei politice românești de la jumătatea veacului XIX și începutul unui drum curmat de tancurile sovietice în 1945. De aceea e nedreaptă comparația între 1859 și 1918 din multe motive.
Pe de o parte, nu am fi avut momentul de la 1 decembrie fără cele din 5, respectiv 24 ianuarie 1859, întâi la Iași, apoi la București, cu eforturi uriașe, inclusiv anularea alegerilor falsificate în Moldova de anti-unionistul Nicolae Vogoride pentru Divanul Ad-Hoc. Pe de alta, dubla alegere a fost deznodământul naționalismului civic și unionist apărut încă de la 1848 sau chiar 1821.
În fine, până la urmă, finalitatea recunoașterii internaționale a fost o victorie aproape neverosimilă a diplomației noastre, consfințind translația irevovabilă spre Occident, după aproape un mileniu în care politica, moravurile și antropologia culturală din Țările Române fuseseră puternic ancorate în Orient (nu doar cel otoman, ci și bizantin).
Pentru toate aceste motive, dar și multe altele, o sărbătoare aniversară a acestui moment istoric reclamă, pentru noi toți, solemnitate autentică, reflecție profundă și o anume smerenie retrospectivă. Nicidecum huiduieli.
Am spus și scris despre catastrofala administrație Nicușor Dan în București, despre incompetența malignă și ticăloșia sinistră care au guvernat cei 5 ani ai dezastrului. La fel, avem toate motivele de a-l ridiculiza pe Nicușor Dan pentru prestația de președinte al României, a unui ins fără viziune, fără idei, fără prestanță și fără anvergură. Deci nu pot fi bănuit de simpatii "nicușoriste".
Cu toate acestea, deși este produsul unei păcăleli generale, al naivității și superficialității electorale a majorității românilor - amintesc, în trecere, că mai candidaseră și Crin Antonescu, și Victor Ponta - Nicușor Dan este cel mai votat român și președintele României.
Iar la Focșani s-a desfășurat o ceremonie oficială a țării, nu una personală a șefului statului. Or, dezordinea și compromiterea unui astfel de moment festiv nu îl afectează pe Nicușor Dan, ci aduc, în opinia mea, o umbră rușinoasă asupra "protestatarilor".
Aceștia par a fi copiat modelul susținătorilor președintelui, care hărțuiau, înjurau, blestemau și urlau amenințări cu pușcăria la adresa unei puteri "indezirabile" în opinia lor, tot în diverse momente aniversare.
Pentru toate aceste considerente, dar și multe altele, huliganismul nu își are nici rostul, nici locul atunci când ar trebui să vedem ce modele de coeziune, de mobilizare constructivă și de inspirație putem prelua de la iluștrii noștri înaintași.
Mai aduc un argument comparativ: Nicușor Dan trebuia să onoreze memoria lui Ion Iliescu nu pentru a-i valida deciziile politice sau biografia, ci pentru că răposatul președinte fusese ales de 3 ori de către români. Comportându-se similar, contestatarii actualului președinte au reușit astăzi, la Focșani, doar să copieze conduita păguboasă a acestuia, a lui Băsescu sau Iohannis: adică să se lase purtați de ură în momente în care ea nu ar trebui să se manifeste. Măcar în cele câteva momente mari ale istoriei noastre - puținele cu care ne putem mândri - vrajba ar trebui să ia o pauză.
PS: comparația pe care Nicușor Dan o face între semnificația acestei zile și semnificația sărbătorilor religioase este o combinație erezie, ateism și multă incultură.
Comentează