Declarațiile Ralucăi Turcan despre presupusa influență a PSD asupra Curții Constituționale au adăugat un strat gros de suspiciune peste o scenă politică deja fragilizată. Dacă un lider politic sugerează că o Curte decide „pe filieră de partid”, nu mai discutăm doar despre interpretări juridice, ci despre un atac la fundația încrederii publice. CCR – instituție care își extrage autoritatea nu din popularitate, ci din credință colectivă în proceduri și standarde – este împinsă în registrul confruntării partizane, acolo unde orice soluție se citește ca rezultat al unei înțelegeri politice, nu al unei motivări de drept.
Efectul imediat este prăbușirea „încrederii difuze”, acea disponibilitate a cetățenilor de a accepta rezultatul chiar și atunci când nu le convine. Când li se spune că deciziile se iau „pe surse” sau „la ordin”, publicul nu mai distinge între argumentație juridică și tranzacție politică, nu se mai uită la motivări, ci la cine câștigă „meciul”. O democrație poate funcționa o vreme și cu scandal, dar nu poate supraviețui fără reguli credibile. Iar incredibilul – odată normalizat – devine noul standard.
Mai grav, asemenea etichetări nu lovesc doar în Curte, ci contaminează întregul lanț instituțional: guvern, parlament, autorități de reglementare. Dacă o instanță constituțională e portretizată ca „tribunal de partid”, ce mai oprește cetățeanul să creadă că orice autoritate este la rândul ei „aranjată”? Așa se naște o spirală de delegitimare care transformă nesiguranța în reflex și interpretarea de rea-credință în normă.
Politizarea justiției constituționale ca risc sistemic
Dacă retorica politică descrie deliberările Curții ca pe o repetiție generală a negocierilor din culise, se activează un mecanism de „court-curbing” în imaginația colectivă: dacă „ei” controlează, „noi” trebuie să tăiem puterea Curții când ajungem la guvernare. Se schimbă motivația din spatele legislației, nu mai scrii legi bune pentru a trece testul constituțional, ci legi calibrate să treacă de „ai noștri” din Curte. De aici până la degradarea calității normei – și la noi episoade de criză – e doar un pas.
A ridica suspiciunea de influență politică fără a produce standarde, probe și context e un joc cu chibrituri într-un depozit inflamabil de neîncredere. Opinia publică, deja obosită de scandaluri, trece repede de la critică legitimă la cinism, iar cinismul e combustibilul perfect pentru demobilizare civică. Votul devine „oricum nu contează”, protestul – „oricum se aranjează”, presa – „oricum e vândută”. În acest climat, actorii extremi câștigă teren nu pentru că au soluții, ci pentru că oferă o explicație totală: „sistemul e trucat”.
În paralel, limbajul pe „surse” despre cum „ar fi decis” Curtea – înainte să existe o motivare publică – subminează chiar ideea de deliberare. Curțile constituționale funcționează prin argumente, nu prin zvonuri. A credită zvonul ca pe un fapt nu doar scapă de sub control discuția, ci instruiește publicul să trateze procedura ca pe un decor. Dacă procedura e doar decor, atunci orice rezultat devine reversibil în mintea spectatorului și, implicit, contestabil la nesfârșit.
„Mutatis mutandis”: când suspiciunea de azi rescrie legitimitatea de ieri
Aplicate mutatis mutandis la episodul anulării alegerilor prezidențiale din 2024, raționamentele Ralucăi Turcan produc o fisură periculoasă. Dacă astăzi Curtea e bănuită că decide politic, de ce ar crede cetățenii că decizia de atunci – mult mai încărcată emoțional – a fost una corectă? Logica insinurării nu are memorie selectivă, ea sapă și în trecut, și în viitor. Odată ce accepți teza „Curtea este a cuiva”, episodul anulării devine, în percepție, nu o corecție de legalitate, ci o intrare brutală a „cuiva” în jocul politic.
Asta fixează narațiunile conspiraționiste în beton. Pentru cei care deja suspectau o „mână invizibilă”, un lider mainstream care pune sub semnul întrebării neutralitatea Curții oferă validare simbolică. Teoriile trec brusc din margine în conversația centrală: „Dacă și ei spun că se decide politic, înseamnă că anularea a fost comandată.” În logica rețelelor sociale, fiecare afirmație de acest tip devine nod într-o rețea de confirmări succesive, greu de demontat ulterior cu motivări și paragrafe argumentative.
Consecința este o dublă subminare a deciziei de anulare – reinterpretată ca trucaj – și a eventualelor remedieri ulterioare – citite ca „acoperire”. Într-un climat de neîncredere, chiar și unanimitatea formală devine suspectă. Se rupe, astfel, contractul social minim, acela prin care acceptăm că, în lipsa probelor contrare, validarea instituțională are prioritate față de impresii, iar regulile de joc sunt stabile chiar când rezultatul supără.
Războiul declarațiilor și cicatricile pe termen lung
Războiul politic al declarațiilor lasă urme care nu se șterg la următorul ciclu electoral. Repetată suficient, o suspiciune devine schemă mentală. Repetată de lideri, devine normă conversațională. Odată normalizată, această schemă reconfigurează reflexele publicului. Orice decizie e privită prin grila „cine a tras sforile?”, nu „care sunt temeiurile?”. Iar când grila e stabilă, faptele devin maleabile și argumentele ancorează din ce în ce mai puțin.
Pe termen lung, costul se vede în trei zone: conformarea voluntară scade, calitatea dezbaterii legislative se deteriorează, iar recrutarea pentru extreme devine mai ieftină. Conformarea scade pentru că dacă „totul e politic”, atunci fiecare se simte îndreptățit să facă propriile excepții. Calitatea legislativă cade pentru că legile se scriu „împotriva” Curții, nu „în logica” Constituției. Iar extremele recrutează mai ușor pentru că oferă ceva ce centrul refuză: certitudini totale.
Critica legitimă există și e necesară, dar ea devine constructivă abia când se sprijină pe texte, termene, avize, contradicții logice – nu pe bătăi de gong partizane. Este diferența dintre contestarea unei soluții și demolarea unui mecanism.
În definitiv, o democrație trăiește din percepții, dar se apără prin reguli. Dacă liderii politici decid să pună percepțiile înaintea regulilor, câștigul lor de etapă va fi pierderea tuturor pe termen lung. Întrebarea nu este dacă publicul are dreptul să suspecteze. Are și este sănătos. Întrebarea este dacă liderii cu megafon aleg să investească suspiciunea cu dovezi sau cu zvonuri. Dacă vrem instituții care să reziste – și nu doar instituții care să ne convină când câștigăm – trebuie să reevaluăm nu doar ce spunem despre Curte, ci felul în care învățăm publicul să asculte.
Comentează