Premium
”Victor Ponta e un om inteligent, in care poti sa ghicesti adesea forme de umanitate mai subtila si mai profunda decat vei intalni vreodata la Bunea Stancu, Constantin Nita sau Dan Nica. Are uneori mana buna la oameni – Mirel Palada e un exemplu de profesionist rarisim pe care l-a ales. Are un antrenament intelectual rezonabil si stie sa spuna cu sens “indoiala carteziana”. Faptul ca si-a plagiat doctoratul nu e, in mod evident, semnul vreunei neputinte a mintii; trebuie sa fie la mijloc, mai degraba, o comoditate de tanar carierist cu agenda. E e insa limpede ca acolo, in optiunea banala a plagiatului – optiune accesibila oricarui baron primitiv, cu chica si unghie ascutita la degetul mic – e o limita a orgoliului si creativitatii: niciun intelectual mandru si productiv n-ar accepta vreodata sa-si asume cuvintele altuia, din simplul motiv ca nu le gaseste suficient de bune. “Eu pot sa explic asta mai bine, eu pot sa scriu asta mai limpede” – acesta e motorul oricarui demers cultural sau stiintific real; restul sunt uzante si compromisuri academice pe care le intelegem toti din lehamite si blandete romaneasca – oricum academismul romanesc e o mocirla – dar care ii fixeaza lui Ponta un profil cu anvergura ciobita.
E un baiat descurcaret si orientat, care intelege “cum merg lucrurile” si se conformeaza, nu un om cu mandrie intacta.
La Ponta, descurcareala si orientarea sunt atat de dezvoltate, incat i-au permis sa acceada in varful unui urias sistem serparesc prin simpla forta a inteligentei sale sociale. Nu a avut de partea sa vreo ereditate nomenclaturista – dar a inteles ca ea e necesara si a stiut sa se lase adoptat simbolic si infiat prin alianta de oamenii care contau – s-a incuscrit oportun numai cu cine se cuvenea; nu a pornit de pe pozitii de baron local sau mogul care sa-i ofere acces la resurse, dar a stiut, pe rand, sa manevreze intre baroni si moguli astfel incat acestia, in mod implauzibil, sa il accepte pe post de coordonator de joc. A fost, mult timp, creatia mediatica a lui Sarbu – pana cand un Sarbu disperat si incoltit risca sa-i compromita cariera; atunci l-a denuntat. S–a dezis de Voiculescu cand situatia o cerea (“Voiculescu e o vulnerabilitate pentru USL”; “Lipsa mea de simpatie fata de Voiculescu vine de la tradarea din 2004”) pentru ca azi, cand ratingul Antenei face presedinti, sa-i devina loial (“Nu m-am dezis si nu o sa ma spal niciodata pe maini de Voiculescu”) – stie oricum ca verdictul ICA ii va rezolva in curand aceasta “vulnerabilitate”. Oprea a fost, dupa caz, un ticalos sau un prieten drag: “Eu nu m-am vandut ca sa imi rezolve cineva dosarele penale si sa primesc o functie ca Oprea”; apoi povestea s-a schimbat: “Vreau să mulţumesc unui membru al Cabinetului şi prieten, domnul vicepremier Gabriel Oprea. Atunci când i s-au cerut lucruri care erau împotriva propriilor convingeri şi a intereselor MAI, domnia sa a preferat să demisioneze”.
In toate aceste cazuri, ca si in povestea cu plagiatul, mecanismul de lucru al lui Ponta e similar – si nici macar nu i se poate imputa: el intelege precaritatile unui sistem si se foloseste de ele. Nu fuge de rau – il distileaza in propriul beneficiu. Daca sistemul academic e putred – punem si noi de-un doctorat, sa fie; daca e oportun pentru controlul partidului ca Justitia sa fie rea – zicem ca e rea, mare branza, doar sunt atatea exemple; daca suntem la Ambasada SUA si se cuvine ca Justia sa fie buna – atunci e limpede ca e buna, sunt si pentru asta o multime de dovezi. Rosia Montana este concomitent buna si rea, in functie de loc: in Piata Victoriei – buna; la Izvor – rea. Cand interesele o cer, semnam pact cu Basescu; cand vin alegerile, murim cu el de gat. Il suspendam pe tiran ca sa acoperim cumva scandalul cu plagiatul, apoi plecam la Bruxelles si facem cinci pasi inapoi, lasand cu fundul in balta niste aliati politici care ne-au urmat din solidaritate in aceasta aventura. Dan Diaconescu e un “saltimbanc cu cravata mov” – dar care, ce sa vezi, e luat de pe marginea drumului, bagat cumva la guvernare si transformat in crainic oficial al regimului, pentru ca are de dat vreo 4% la prezidentiale.
Aceasta inteligenta combinatorica si retorica – pentru care adevarul unui lucru tine doar de oportunitate si utilitate – este fireasca si necesara in politica. Guvernele se fac din razgandiri si recompuneri, iar conducerea cotidiana a unei tari – care revine premierului – are nevoie de flexibilitatea compromisului. Cand vorbim insa despre un presedinte, lucrurile se schimba. Presedintele nu se ocupa cu “micul compromis”, ci cu “marele proiect”. Presedintele e cel care fixeaza principiile dure si capoase ale unei tari. El e cel care trebuie sa ofere militarilor un ideal care le justifica sacrificiul suprem. Pentru un presedinte – spre deosebire de premier, care e doar un gestionar tehnic – nu orice este permis: sunt praguri dincolo de care nu poate trece. Traian Basescu, de pilda, si-a ruinat moral mandatele – altfel nu lipsite de principii fecunde – atunci cand a sacrificat bicameralismul romanesc, nobil si necesar, de dragul unor voturi; ca si atunci cand, tot de dragul voturilor, a dus Presedintia in ograda unui infractor sinistru ca Bercea – si a jucat geamparale cu el.
Din acest punct de vedere, Victor Ponta nu pare sa aiba nimic de oferit Romaniei: e doar vointa de putere, fara convingeri. Ion Iliescu, de exemplu, a fost un presedinte cu credinte – bune sau rele, ele existau; Emil Constantinescu, cu rigiditatea lui usor pompoasa, de asemenea; Basescu, om al compromisului pentru putere, tot a mai gasit vreo doua idei de la care n-a abdicat. Dar Ponta? Care-i valoarea nenegociabila pe care poti sa o intrevezi la el?
Aici intelegem, poate, relevanta banalului sau plagiat. Acea mandrie intacta, nerezonabila, tafnoasa, care nu-ti permite sa faci compromisuri pentru ca “toti le fac”, care nu te lasa sa fii un smecheras de rand – sau chiar seful absolut al smecherasilor de rand – e o calitate pe care un presedinte al Romaniei trebuie sa o aiba”, scrie Raetchi, în editorialul pentru stiripesurse.ro.
