O convingere fundamentală a guvernat astronomia de la epoca lui Copernic: Pământul nu e special, iar viața ar trebui să fie abundentă în Univers. Această premisă, adânc înrădăcinată în gândirea științifică, a influențat șase decenii de căutare a inteligenței extraterestre (SETI), direcționând resursele către cele mai obișnuite stele din cosmos.
Cu toate acestea, o analiză statistică recentă a dezvăluit un rezultat surprinzător: probabilitatea ca existența noastră să fie un fapt pur întâmplător este de 1600 la 1. Astfel, Profesorul David Kipping de la Universitatea Columbia sugerează acum că e posibil ca, în toată această perioadă, eforturile noastre să se fi concentrat pe ținte eronate.
Principiul copernician poartă numele savantului care, în secolul al XVI-lea, a detronat Pământul din poziția sa centrală în Univers. De atunci, acest concept s-a extins mult dincolo de astronomie, devenind un pilon filozofic: nu suntem nici speciali, nici unici.
Cu o galaxie ce numără între 100 și 200 de miliarde de stele, un Univers vechi de 13,8 miliarde de ani și propriul nostru Sistem Solar apărut abia acum 4,6 miliarde de ani, statistic vorbind, viața avansată ar trebui să fie răspândită.
Carl Sagan a cristalizat această viziune în celebrul său articol despre inteligența extraterestră, afirmând că absența dovezilor nu constituie o dovadă a absenței.
Această frază a inspirat generații de cercetători ai programului SETI și astrobiologi, justificând decenii de explorare intensivă a celor mai abundente sisteme stelare din vecinătatea noastră galactică: piticele roșii.
Două aspecte tulburătoare
David Kipping, directorul laboratorului Cool Worlds de la Columbia, a identificat însă două aspecte tulburătoare care pun sub semnul întrebării această ortodoxie științifică. Prima neliniște privește chiar distribuția stelară.
Aproximativ 80% dintre stelele din Univers sunt pitice de tip M, acei aștri roșii și reci care par să găzduiască regulat planete stâncoase în zonele lor locuibile.
Cu toate acestea, omenirea a apărut în jurul unei stele de tip G, o categorie care reprezintă doar o fracțiune minusculă din populația stelară totală. Kipping a denumit această contradicție „Paradoxul Cerului Roșu”.
Dacă piticele M reprezintă norma cosmică și viața urmează statistica, de ce nu trăim pe o planetă care orbitează în jurul uneia dintre ele? A doua anomalie se referă la timpul cosmic.
Piticele roșii pot arde combustibilul lor timp de 10.000 de miliarde de ani, definind astfel perioada steliferă a Universului. Or, noi existăm în primele 0,1% din această fereastră temporală gigantică. Am apărut cu adevărat atât de devreme printr-o pură coincidență?
Pentru a evalua aceste întrebări, Kipping a condus o analiză bayesiană riguroasă, o metodă statistică ce permite cuantificarea probabilităților. Rezultatele au depășit propriile sale așteptări.
Șansa ca existența noastră să fie produsul întâmplării atinge un raport de 1600 la 1. În știință, un raport de 10 la 1 este considerat o dovadă solidă, iar 100 la 1 este decisiv. Suntem, așadar, cu mult dincolo de acest prag.
Două posibile explicații
Cercetătorul propune două explicații posibile: fie planetele dispun de o fereastră temporală limitată pentru apariția unor observatori inteligenți, fie stelele sub o anumită masă pur și simplu nu permit apariția unor astfel de observatori.
Analiza favorizează net cea de-a doua ipoteză, cu o probabilitate de 30 la 1. Conform calculelor sale, stelele cu o masă sub 0,34 mase solare nu ar produce observatori, cu un nivel de încredere de 95%.
Această limită exclude aproximativ două treimi din toate stelele Universului din zonele unde viața complexă ar putea să se dezvolte.
Această concluzie se alătură preocupărilor deja exprimate de alți cercetători cu privire la locuibilitatea sistemelor de pitice de tip M. Aceste stele prezintă o natură profund instabilă, comparativ cu Soarele nostru.
Ele generează pete stelare masive și sunt predispuse la erupții violente care eliberează suficientă energie pentru a dezintegra atmosferele planetare. Aceste „supererupții” ar putea face viața imposibilă pe lumile stâncoase care le înconjoară.
În plus, chiar Soarele prezintă mai multe caracteristici atipice care ar putea fi esențiale pentru apariția vieții. Este un sistem stelar unic, relativ calm, însoțit de două gigante gazoase în sistemul extern.
Aceste planete masive acționează ca scuturi gravitaționale, capturând sau deviind obiectele periculoase care se îndreaptă spre planetele interne. Coliziunea spectaculoasă a cometei Shoemaker-Levy 9 cu Jupiter în 1994 a demonstrat acest rol protector crucial.
Implicațiile pentru căutarea inteligenței extraterestre sunt considerabile. Pe o rază de 50 de ani-lumină în jurul Pământului, 30 de sisteme găzduiesc exoplanete stâncoase confirmate.
Dintre acestea, 28 orbitează în jurul piticelor roșii, inclusiv Proxima b, cea mai apropiată vecină exoplanetară, aflată la doar 4,25 ani-lumină distanță. Aceste lumi au captat în mod firesc atenția programelor SETI și a proiectelor futuriste precum Breakthrough Starshot.
Kipping nu sugerează abandonarea completă a observării piticelor de tip M, dar recomandă cu tărie reorientarea priorităților către stelele de tip G, asemănătoare Soarelui.
Această strategie va fi facilitată de viitorul Observator al Lumilor Locuibile, a cărui lansare este prevăzută pentru mijlocul anilor 2040 și care va fi special conceput pentru a identifica analogi tereștri în jurul stelelor de tip solar.
Așa cum rezumă cercetătorul, munca sa nu se bazează pe nicio speculație privind mecanismele biologice sau fizice, ci exclusiv pe analiza existenței noastre în raport cu populația și evoluția stelară.
Faptul că un argument pur statistic conduce la aceleași concluzii ca și preocupările fizice referitoare la piticele de tip M consolidează considerabil validitatea rezultatelor sale.
După șaizeci de ani petrecuți scrutând cele mai comune stele, este poate timpul să admitem că viața privilegiază excepțiile, mai degrabă decât regula.
Comentează