Premium
Chiar dacă Moldova nu va utiliza forța, precum a făcut-o Azerbaidjanul în Karabah, provocând un exod enorm de persoane, presiunile necoordonate asupra regimului separatist transnistrean pot provoca un colaps social-economic în regiune și, respectiv, un flux de refugiați...
Operațiunea de reîntregire a teritoriilor azere, pe care Azerbaidjanul a inițiat-o sub formă de acțiune „antiteror”, în luna septembrie 2023, a schimbat în mod ireversibil statutul Karabahului de Nord. Autoritățile azere au forțat regimul separatist din Karabah să desființeze structurile pseudo-statale, astfel ca „republica separatistă” să dispară până la finele lunii decembrie 2023. Astfel, după aproape 32 de ani de existență, cu susținerea din partea Armeniei, administrația separatistă karabahă a fost nevoită să renunțe la demersul privind dreptul la autodeterminare și, respectiv, a unei “statalități” recunoscute pe plan internațional. Astfel, după peste trei decenii, apar premise clare pentru ca cel puțin un conflict înghețat, apărut pe fundalul destrămării URSS, să-și înceteze existența.
Pe lângă unele ameliorări de ordin geopolitic, acțiunile Azerbaidjanului au generat victime colaterale. Reintegrarea cu implicarea elementelor militare, după cum a fost gândită în Baku, nu a ținut cont de populația civilă armeană din regiune. Modul rapid și metodic cu care regimul președintelui Ilham Aliev realizează reintegrarea prin uz de forță denotă că a existat un plan pregătit din timp. Rezultatul războiului azero-armean din 2020 a favorizat o ascensiune geopolitică a factorului azer în Caucazul de Sud.
Deși partea azeră încearcă să creeze percepția că exodul armenilor din Karabah este voluntară, acest proces este însă comparabil cu o „curățare etnică”. Peste 2/3 din populația armenă de peste 120,000 de persoane a Karabahului s-a refugiat în Armenia din cauza lipsei de alternative sigure. În condițiile unui regim autoritar la Baku, absența unui mecanism internațional de protecție a populației armene, în limitele teritoriale ale Karabahului, exclude revenirea acesteia pe teritoriul Azerbaidjanului. În pofida faptului că ONU a decis să trimită o misiune de evaluare în Karabah, dacă nu este instituită o misiune civilă în procesul de reintegrare, protecția minorității etnice armene nu poate fi garantată în mod efectiv. Prin urmare, obiectivul de a stopa exodul și de a inversa fluxul de oameni spre Karabah, cu crearea premiselor pentru conviețuirea pașnică cu cetățenii azeri care au părăsit regiunea în anii 1990, are o probabilitate de realizare aproape de zero.
În timp ce situația din Georgia pare înghețată după războiul din 2008, iar cea din Ucraina se lovește de incertitudinile legate de durata războiului și capacitățile militare ucrainene, conflictul înghețat din Moldova poate avea un deznodământ nonviolent într-un cadru temporal tangibil. Spre deosebire de acțiunile Azerbaidjanului, guvernul moldovean nu are nici intenția politică și nici capacitățile militare pentru a iniția măsuri unilaterale de readucere a regiunii transnistrene în limitele constituționale moldovenești. De asemenea, contextul integrării europene exclude scenariile non-pașnice.
Reintegrarea teritorială a Azerbaidjanului
Până în anul 2023, pseudo-autoritățile karabahe erau recunoscute informal doar de către entitățile separatiste de pe spațiul ex-sovietic. Acestea numărau teritoriile ucrainene din Donețk și Luhansk, ocupate de Rusia începând cu 2014. Lista mai cuprindea regimurile separatiste de pe teritoriul georgian - Abhazia și Osetia de Sud – recunoscute doar de către Moscova și alți câțiva sateliți ai săi, după confruntarea militară ruso-georgiană din 2008. De asemenea, de la începutul anilor 1990, Karabahul de Nord a dezvoltat legături politice cu regimul separatist din regiunea transnistreană a Moldovei.
Sub conducerea președintelui autocrat Ilham Aliyev, Azerbaidjanul urmărește neclintit reintegrarea teritoriilor sale, cândva ocupate de forțele militare ale regimului separatist din Karabah, cu sprijinul militar al armatei oficiale a Armeniei. Chiar dacă Baku insistă pe legitimitatea eforturilor sale de reintegrare, utilizarea forței pentru atingerea acestui obiectiv a produs victime de pe ambele părți. Astfel, partea azeră a raportat 192 de soldați decedați și 511 – răniți, iar administrația din Karabah - 200 de morți și 400 de răniți. Totodată, peste 100,000 de armeni deja au abandonat regiunea (CNN, Septembrie 2023), ceea ce înseamnă că, teoretic, peste 20,000 de mii de persoane încă mai rămân.
Strategia lui Baku este ancorată în doi factori majori. În primul rând, hotărârea guvernului de la Baku este susținută de superioritatea sa militară asupra Armeniei, așa cum s-a demonstrat în timpul războiului de 44 de zile din 2020. Al doilea factor este declinul puterii geopolitice a Rusiei în regiune, pe fundalul rezistenței și ofensivei ucrainene, datorate inclusiv ajutorului politic-militar-financiar masiv din partea Occidentului, împotriva agresiunii ruse. Pe lângă acești factori, se conturează o tendință politică, în acest moment dificil de stopat sau inversat, conform căreia factorii de decizie armeni manifestă interesul de a desprinde definitiv interesele strategice ale Armeniei de statutul Karabahului, în calitate de regiune separatistă în interiorul Azerbaidjanului.
Garanțiile de securitate pe care Pașinian vrea să le obțină pentru Armenia vor depinde însă de toleranța lui Aliev față de costurile de imagine pentru regimul său. Or, actuala reîntregire unilaterală și cu forța a teritoriilor azere denotă că Aliev este capabil să adopte un comportament disruptiv, similar cu cel al liderilor din Turcia și Rusia, pentru a atinge obiective strategice contrar riscului de a fi sancționat.
Nodul de interese geopolitice – Armenia, Occidentul și Rusia
Atât Armenia, cât și UE, SUA și Rusia, au refuzat să se implice pentru a opri acțiunile inițiate unilateral de către Baku. Reintegrarea teritorială pe cale militară, întreprinsă de către Azerbaidjan, s-a soldat cu un val de refugiați care părăsesc Karabahul și o criză umanitară pe care trebuie să o gestioneze Armenia. Efectele combinate ale acestor evenimente corespund unui proces de „curățare etnică”, pe care Baku vrea să o contrazică prin intermediul misiunii de evaluare a ONU, a cărei desfășurare va servi drept argument forte în diplomația mediatică azeră în Occident.
În scopul de securitate națională, prioritatea guvernului armean condus de către premierul Nikol Pașinian este de a elimina obstacolele structurale din calea unui acord de pace cu Azerbaidjan. Semnarea unui atare document este dorit în cadrul summit-ului Comunității Politice Europene de la Granada, desfășurat pe 5 octombrie curent. Din acest motiv, orice susținere a regimului separatist din Karabah este percepută de către Pașinian drept măsură ce vine în contradicție cu integritatea teritorială azeră. Un tratat internațional de pace, sprijinit de către UE și SUA, este unui obiectiv superior pentru Pașinian, deoarece acesta ar prevedea recunoașterea reciprocă a frontierelor azero-armene, în limitele granițelor din 1991. Acest lucru ar putea preveni manifestări de revizionism teritorial. Astfel, Armenia poate contribui la diversificarea surselor de securitate națională din contul Occidentului, în contrapondere cu tandemul azero-turc și drept alternativă pentru factorul rusesc.
UE și SUA pledează pentru respectarea principiului de integritate teritorială, care se aplică în măsură egală vizavi de Azerbaidjan. Din moment ce actorii geopolitici occidentali cer restabilirea integrității teritoriale ucrainene în contextul actualei agresiuni militare ruse, devierea de la același principiu în cazul Azerbaidjanului ar fi scos în vileag duble standarde. În realizarea strategiei de susținere a securității naționale a Armeniei, SUA și mai cu seamă UE, au evitat să-și pericliteze dialogul strategic cu Baku în domeniul energetic, al securității regionale etc. Reticența Occidentală, în mod special a UE (OC-Media, Septembrie 2023), de a acționa hotărât și rapid pentru a preveni exodul de refugiați armeni din Karabah a demonstrat anumite aspecte tranzacționale în politica lor externă vizavi de Armenia și balanța de forțe din Caucazul de Sud. Or, sancționarea lui Aliev l-ar fi putut apropia pe acesta de președintele rus Vladimir Putin, ceea ce ar fi înrăutățit perspectivele unui acord de pace între Armenia și Azerbaidjan, prin intermediul căruia influența rusă în regiune ar putea fi minimizată în mod considerabil.
Din perspectiva Rusiei, disoluția conflictului înghețat din Karabah pare a fi un proces inevitabil, având în vedere capacitățile militare inferioare ale Armeniei, rupturile din dialogul strategic armeano-rus, alianța strategică turco-azeră și atu-urile energetice critice pe care Azerbaidjan le folosește pentru a alimenta reticența Occidentului în privința crizei refugiaților din Karabah. Din aceste considerente, Moscova încearcă să instrumentalizeze demontarea regimului separatist karabah pentru a slăbi legitimitatea lui Pașinian, confruntându-l cu retorica naționalistă a opoziției care simpatizează relațiile cu Moscova. Atacul de imagine împotriva lui Pașinian și a guvernului condus de acesta, orchestrat recent de către Ministerul rus de Externe (Mid.ru, Septembrie 2023), confirmă intenția Moscovei de a alimenta proteste anti-guvernamentale, care să îmbine nemulțumirea opoziției și cea a celor peste 100,000 de refugiați din Karabah.
Soluționarea conflictului transnistrean – trei constrângeri în favoarea unei reglementări pașnice
În comparație cu acțiunile Azerbaidjanului pentru a soluționa conflictul înghețat de pe teritoriul său pe cale militară, Moldova optează pentru abordări strict pacifiste. Imperativul construirii unor instituții democratice în contextul integrării europene, limitările structurale legate de statutul de neutralitate, precum și abordarea politică a guvernării actuale, creează trei categorii de constrângeri care favorizează soluționarea pașnică a conflictului transnistrean.
Din prima categorie de constrângeri care împiedică recurgerea la alte instrumente decât cele pașnice în raport cu soluționarea conflictului înghețat face parte procesul de integrare europeană. Deja în calitate de candidat pentru aderarea la UE, Moldova are obligațiuni de a dezvolta și consolida ordinea și instituțiile democratice. Valorile UE privind pacea și stabilitatea, care sunt aspecte indispensabile ale procesului de aderare la UE, prevăd ca soluționarea conflictelor, inclusiv de ordin teritorial, să aibă loc pe cale pașnică, pe cea a negocierilor. Totodată, reieșind din faptul că aderarea Moldovei la UE nu este condiționată de soluționarea conflictului transnistrean, pornind de la precedentul creat de cazul Ciprului (BNE Intellnews, Iulie 2023), dispare necesitatea de a grăbi reglementarea. Prin urmare, dispare orice tentație politică viitoare de a folosi forța pentru a accelera soluționarea conflictului în vederea aderării la UE într-un termen restrâns. Totodată, crește posibilitatea de a investi în „atractivitatea” Moldovei pentru elitele politice, economice și sociale din regiunea transnistreană. Acumularea „atractivității” date necesită ca negocierile de aderare a Moldovei la UE să înceapă în viitorul apropiat și ca acest proces să aducă rezultate vizibile în domeniul dezvoltării economice, combaterii corupției și a ridicării nivelului de trai.
A doua categorie vizează neajunsurile structurale ale Moldovei în domeniul apărării. În acest sens, statutul de neutralitate pe care țara îl implementează în conformitate cu prevederile constituționale din 1994 a condus la o dezvoltare suboptimală a armatei. Acest lucru a exclus utilizarea instrumentelor militare din conversația politică despre soluțiile viabile pentru reintegrarea teritorială. Doar după ce Rusia a lansat războiul total împotriva Ucrainei în februarie 2022, Chișinăul s-a concentrat pe modernizarea armatei naționale, mizând pe Facilitatea Europeană pentru Pace a UE (începând cu decembrie 2021 - 87 milioane de euro) și asistența individuală din partea statelor NATO (SUA, Germania etc.). Cu toate acestea, utilizarea metodelor militare reprezintă un tabu pentru guvernarea de la Chișinău. Nici Rusia nu este aptă pentru a declanșa un conflict militar dezghețând conflictul, deoarece va provoca reacția armatei ucrainene, riscând să piardă pârghiile sale asupra regiunii transnistrene.
Cea de-a treia categorie de constrângeri este de ordinul motivației politico-diplomatice. Astfel, Chișinăul a respins semnalele și „ofertele” parvenite de la diverși actori politici ucraineni privind eventuala disponibilitate a Ucrainei de a asista guvernul moldovean în soluționarea conflictului transnistrean. UE și SUA sprijină reducerea dependențelor Moldovei de regiunea transnistreană în domeniul energetic și al infrastructurii. De asemenea, Ucraina a eliminat posibilitățile de contact dintre regiunea transnistreană cu Moscova și cu piața globală prin intermediul teritoriului său și a infrastructurii fizice ucrainene. În consecință, sporește dependența regiunii separatiste față de Chișinău și descresc dependențele în direcția opusă. Decuplarea lanțurilor de infrastructură regională de Rusia pe fundalul războiului rus împotriva Ucrainei și intensificarea interconectărilor energetice ale Moldovei cu România reduc în continuare viitoarea capacitate de rezistență a administrației separatiste de la Tiraspol împotriva inițiativelor de reintegrare.
În loc de concluzii...
Deși se prefigurează oportunități geopolitice legate de reducerea prezenței ruse în Caucazul de Sud, dispariția regimului separatist din Karabah are de asemenea consecințe umanitare grave pentru populația armeană din regiune. Desfășurarea unei misiuni civile internaționale în Karabah constituie o urgență. Aceasta ar putea servi pentru protecția minorității armene și asigurarea conviețuirii pașnice cu majoritatea azeră, dar nu va putea împiedica tranziția Karabahului din categoria de regiune separatistă la cea de parte indivizibilă a Azerbaidjanului. Niciuna dintre părțile cu interese geopolitice în regiune nu se opune scenariului de reintegrare. Pe agenda actualului guvern de la Erevan predomină obiectivul unei păci durabile cu Azerbaidjanul, UE și SUA gândesc în termeni strategici încercând să evite vreo aliniere dintre Aliev și Putin, iar Moscova utilizează criza din Karabah pentru a complica supraviețuirea politică a lui Pașinian.
Având în vedere dependența crescândă a Tiraspolului de Chișinău și UE, autoritățile moldovenești consideră că regimul separatist va manifesta bunăvoință și interes pentru măsurile de reintegrare. Deși se mizează în mod considerabil pe instinctele de supraviețuire ale regiunii transnistrene, decidenții de la Chișinău, cu înștiințarea partenerilor de la Bruxelles și Washington, încearcă să evite crize umanitare. Chiar dacă Moldova nu va utiliza forța, precum a făcut-o Azerbaidjanul în Karabah, provocând exodul de persoane din Karabah, presiunile necoordonate asupra regimului separatist transnistrean pot provoca un colaps social-economic în regiune și, respectiv, un flux de refugiați.
Analiza de Dionis Cenușa
