Dacă istoria ar fi o piesă de teatru, România anilor 40 ar fi fost o tragicomedie cu decor minimalist, în care actorii precum Brătianu, Maniu, Tătărescu, Vaida-Voevod și, desigur, Carol al II-lea, se luptau nu pentru țară, ci pentru avere, influență sau lumina reflectoarelor. Fiecare credea că scenariul îl servește pe el personal și că fără el, tragedia nu ar putea exista.
Dinu Brătianu, liderul PNL, visa la democrație și alianțe occidentale, dar rivalul său, Gheorghe Tătărescu, prefera să fie îmbrățișat de Carol și să primească aprobarea Berlinului. În același timp, Iuliu Maniu, fidel interesului național, se trezea marginalizat de aripa Vaida-Voevod, care negocia în șoaptă cu regele și cu Germania nazistă. Și, ca un ceasornic stricat, Carol al II-lea, „maestrul dezbinării”, jongla cu toate facțiunile, promițând la nevoie petrolul, Ardealul pentru aplauze din partea Occidentului.
Rezultatul? Dictatul de la Viena, simbolul momentului în care România a pierdut nu doar teritoriu, ci și demnitate, pentru că, atunci, clasa politică nu a înțeles că țara nu e o piesă de teatru unde fiecare joacă pentru sine.
Astăzi, dacă ridicăm cortina, scena este aproape la fel. În loc de Brătianu, Maniu, Vaida-Voevod și Tătărescu, avem tabere politice, partide care se acuză reciproc că nu iubesc România suficient, lideri care negociază funcții și influență în timp ce marii jucători sau parteneri strategici privesc cu răbdare (sau îngrijorare). Bruxelles, Paris, Londra, Washington, Moscova și Beijing devin spectatorii ai unui teatru în care fiecare actor politic din România se crede indispensabil.
România are nevoie de o elită politica vizionară. O elită politică modernă și unită pentru Neamul Românesc ar trebui să fie construită în jurul interesului național iar orgoliile și calculul personal trebuie lăsate la ușa parlamentului. Proiecte pe termen lung precum educația, infrastructura, securitata, energia, diaspora trebuie să primeze. România trebuie să fie actor, nu executant, în relațiile externe. Promovarea de politici nu pentru sine, ci pentru cetățeni. Liderii politici trebuie să fie conectați la societate, nu doar la birouri și negocieri internaționale.
Atunci, dezbinarea și orgoliile au dus la dictat, azi, ele riscă să ducă la stagnare și dependență de decizii externe. Lecția istoriei? O elită politică nu trebuie să fie o colecție de ego-uri, ci un front unit pentru Neamul Românesc.
Dacă în 1940 o elită politică ar fi existat, Dictatul de la Viena nu ar fi fost posibil. Dacă azi vom construi această elită vizionară, România poate deveni nu doar spectator, ci protagonist în propriul destin.
Ninel PEIA
Senator al României
Chestor al Senatului
Comentează