Înalta Culte de Casaţie şi Justiţie a decis să sesizeze Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea unor articole modificate de Parlament din Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor.
DOCUMENTUL poate fi consultat AICI
"Joi, 21 decembrie 2017, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au constituit în Secţii Unite, conform dispoziţiilor art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la exercitarea controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, în legătură cu Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legal constituite, prin Hotărârea nr. 2 din 21 decembrie 2017, au sesizat Curtea Constituţională asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor", se arată într-un comunicat al ÎCCJ.
Citește și: Carmen Iohannis, uimește, înainte de Crăciun: Ce gest a făcut Prima Doamnă a României
”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţiile Unite
Hotărârea nr. 2
Şedinţa din 21 decembrie 2017
Sub preşedinţia doamnei judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru sesizarea Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PL-x nr. 418/2017) Sesizarea este legitimată constituţional de dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţia României şi de prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, care prevăd dreptul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
Citește și: Inedit! Cine este elevul care a îngenuncheat la catafalcul Regelui Mihai și de ce a făcut asta
Din totalul de 113 judecători în funcţie, au fost prezenţi 89 judecători.
În urma dezbaterilor, deliberând, Secţiile Unite au hotărât să fie sesizată Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, având în vedere încălcarea următoarelor dispoziţii din Constituţia României: art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 52 alin. (3) în ceea ce priveşte răspunderea magistraţilor, art. 53 alin. (2) în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 129 privind folosirea căilor de atac, art. 133 şi art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii, şi art. 147 alin. (4) teza a II-a privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, în raport cu următoarele considerente:
Citește și: Mutare bombă în televiziune: Ce vedetă revine la Antena 1
Criticile de neconstituţionalitate privesc următoarele dispoziţii:
Art. I, pct. 2, cu referire la art. 2 alin. (3) teza a 3 a;
Aceste dispoziții încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție prin lipsa de claritate generată de sintagma „fie chiar autorități judiciare”.
Astfel, potrivit dispozițiilor de drept procesual, judecătorii sunt obligați să judece în limitele impuse de soluțiile pronunțate de autorități judiciare precum Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele de control ierarhic, curțile internaționale de justiție.
Citește și: S-a vândut o cunoscută bancă din România: Cine este gigantul care o va prelua
Or, prin instituirea interdicției de a lua decizii fără „niciun fel de restricții, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții directe sau indirecte din partea oricărei autorități, fie chiar autorități judiciare”, textul propus intră în contradicție cu obligația judecătorilor de a respecta deciziile Curţii Constituționale ori deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii sau hotărârile pronunţate de instanţele internaţionale.
Această contradicție scoate textul acestui articol din sfera previzibilității și clarității de care, în sensul art. 1 alin. (5) din Constituție, trebuie să se bucure legea pentru a fi constituțională şi încalcă art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţia României privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
Art. I, pct. 7, cu referire la art. 5 alin. (2);
Aceste dispoziții, prin utilizarea expresiei lipsite de claritate și precizie „situații care exced activității legate de actul de justiție” sunt de natură să încalce principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, nepermițând subiectului de drept căruia li se adresează să își ordoneze comportamentul.
Art. I, pct. 9, cu referire la art. 7 alin. (5) şi (7);
Aceste dispoziţii sunt neconstituţionale întrucât, includerea, în cuprinsul alineatului (5), a comisiilor speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii, ca organe abilitate să efectueze verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile date de magistraţi, încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat consacrat prin art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală şi al independenţei justiţiei stabilit în art. 124 alin. (3) din Constituţie.
De altfel, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în M.Of. nr. 72 din18 februarie 2000, Curtea Constituțională a statuat faptul că dispoziţiile din Constituţie, conform cărora „«Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii» (…) nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie”.
De asemenea, art. 7 alin. (5) este criticabil şi din perspectiva lipsei de claritate a textului normativ, aspect de natură a-i oferi acestuia un caracter imprevizibil, incompatibil cu rigorile impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, astfel cum au fost stabilite în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 447/2013, publicată în M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 31/2016, publicată în M. Of. nr. 117 din 16 februarie 2016, ş.a.).
Astfel, includerea în textul art. 7 alin. (5) a prevederii: „răspunsul eronat se pedepseşte conform legii” generează, prin lipsa de precizie a textului, o stare de confuzie asupra unor elemente esenţiale pentru corecta determinare a finalităţii juridice a dispoziţiilor în cauză. Acestea capătă un pronunţat caracter arbitrar, în condiţiile în care, deşi inoculează ideea atragerii unei răspunderi penale („se pedepseşte”) nu reuşesc să ofere nivelul de claritate şi predictibilitate necesar eliminării riscului aplicării lor discreţionare.
Mai mult, același text de lege utilizează o sintagmă nemaiîntâlnită anterior în legislația internă, respectiv aceea de ”informare conformă” sintagmă care neavând un conținut clar definit, nu se înțelege la ce face referire cu exactitate, generând, prin urmare, un plus în ceea ce privește lipsa de predictibilitate al conținutului normei în cauză.
Citește și: Decizie SURPRINZĂTOARE! Ce a făcut Alexandru Arșinel la doar o săptămână de la infarct
Un caracter lacunar şi imprevizibil au şi prevederile alineatului (7) al acestui articol, care prin largheţea conţinutului oferit noţiunii de informaţie de interes public, sunt de natură a încălca protecția instituită, anumitor informații, prin alte norme juridice de importanță majoră.
Singura excepţie prevăzută de text este în materie procesual-penală, ignorând cu desăvârșire faptul că există norme speciale şi în alte materii, cum ar fi:
- caracterul nepublic al unor ședințe de judecată în alte materii decât cea penală;
- regimul juridic al informațiilor clasificate;
- protecția datelor cu caracter personal;
- protecția anumitor categorii de persoane, minori, interziși, etc.
Citește și: EXCLUSIV! Situație dezastruoasă la un minister important! Tudose aprobă! Ce au făcut cu milioane de euro!
De asemenea, caracterul imprevizibil al normei rezultă şi din faptul că aceasta ignoră că prin art. 277 din Codul penal este incriminată ca infracțiune „Compromiterea intereselor justiției” în conținutul constitutiv al căreia se regăsește și dezvăluirea de informații din dosarela aflate în curs.
Art. I, pct. 12, cu referire la articolul 9 alin. (3)
Aceste prevederi contravin dispozițiilor art.1 alin. (5) din Constituţie, ce în înţelegerea oferită printr-o bogată şi constantă jurisprudenţă de către Curtea Constituţională impun o serie de exigenţe referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea textelor legale.
Încălcarea acestor exigenţe este generată de caracterul imprecis şi inadecvat al modificărilor propuse, în textul legal vizat de critica noastră fiind utilizaţi termeni precum: „manifestarea sau exprimarea defăimătoare” sau „în orice mod”, termeni a căror sferă de cuprindere nu poate fi determinată.
Astfel, utilizarea acestor termeni în conținutul textului legal creează o evidentă stare de insecuritate juridică în ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a acestuia, norma în cauză nereușind să ofere o garanție reală a respectării drepturilor constituționale împotriva arbitrariului.
Citește și: Interesant! Ce pensie ÎNCASEAZĂ Miron Cozma, ca victimă a Mineriadelor
Mai mult, în condiţiile în care în cadrul procedurilor judiciare se pot întâlni cu uşurinţă situaţii în care se impune formularea unor considerente asupra acţiunilor celorlalte puteri (a se vedea, de exemplu, situaţia aprecierilor făcute de instanţele de judecată asupra modului de exercitare a prerogativelor puterii publice de către autorităţi ale statutului aparţinând puterii executive, în cadrul acţiunilor de contencios administrativ sau în alte materii) neconstituționalitatea textului de lege criticat este de natură a intra în conflict cu principiile constituționale și legale privind independenţa justiţiei, ca fundament al statului de drept.
Or, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 453/2008, publicată în M.Of. nr. 374 din 16 mai 2008, „în condiţiile în care prin legea criticată sunt reglementate măsuri excesive, insuficient elaborate, uneori imposibil de realizat, dar cu efect evident neconstituţional, este necesară înlăturarea acestora”.
Art. I, pct. 53, cu referire la art. 39 alin. (3) şi (5)
Textele sunt neconstituţionale, încălcând principiul independenţei judecătorilor prevăzute de art. 124 alin. (3) precum şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Astfel, toţi judecătorii de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel sunt evaluaţi de judecători în funcţie, iar judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin derogare de la această regulă prin aceea că sunt evaluaţi de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, organism care, deşi face parte din „Autoritatea Judecătorească”, are natura juridică a unei autorităţi administrative.
Citește și: Cât de mult au crescut prețurile de fapt: cât costă masa de Crăciun anul acesta
De altfel, pe durata exercitării mandatului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt suspendați din funcția de judecător, neîndeplinind acte specifice activității de judecată.
Un alt aspect de natură a determina încălcarea principiului egalităţii constă în faptul că doar judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt evaluaţi de judecători cu un grad profesional inferior.
Art. I, pct. 54, cu referire la art. 40 alin. (4)
Apreciem că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale raportat la sintagma „hotărârea curţii de apel este definitivă” care este de natură a încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, principiul liberului acces la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie şi dreptul de a exercita căile de atac, prevăzut de art. 129 din Constituţie.
Deşi în ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în M.Of., nr. 69 din 16 martie 1994, deciziile nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în M.Of.
nr. 377 din 24 decembrie 1997, ş.a.) şi, deşi în legătură cu dispoziţiile art.129 din Constituţie, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a exercita căile de atac, în condiţiile legii (în acest sens sunt deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în M.Of. nr.389 din 21 august 2000, nr.16 din 21 ianuarie 2003, publicată în M.Of. nr.110 din 20 februarie 2003, ş.a.), prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea a reţinut „tendinţa jurisprudenţei sale recente de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecții efective a drepturilor și libertăților fundamentale, integrate conţinutului normativ al art.16 alin.(1), art.21 alin.(3) sau art.129 din Constituție, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac”.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a reiterat jurisprudența sa potrivit căreia „legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalitățile instituite de lege. În ceea ce privește asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a reținut că „în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art.16 alin.(1) din Constituție. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor”.
Curtea a mai reținut că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, în respectul principiului egalităţii cetățenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice” (a se vedea Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în M.Of. nr.69 din 16 martie 1994).
De asemenea, într-o altă decizie recentă a Curţii Constituţionale s-a reţinut că: în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ţinut de respectarea tuturor normelor şi principiilor constituţionale de referinţă, iar eventualele limitări aduse condiţiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanţa sa”. (Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în M.Of. nr.853 din 18.12.2012).
Or, textul vizat, eliminând – fără o justificare obiectivă - posibilitatea de a ataca în faţa unei instanţe de judecată, în cadrul unei proceduri devolutive, modul de soluţionare a cauzelor având ca obiect contestarea calificativului acordat în cadrul procedurii de evaluare a activităţii profesionale a magistraţilor, este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituţionale ale egalităţii în drepturi, în general, şi egalităţii în faţa justiţiei, în special, cuprinse în art.16 alin.(1) şi (2) şi art.124 alin.(2) din Legea fundamentală.
Textul încalcă şi cerinţele privitoare la coerenţa legislativă stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, în condiţiile în care toate litigiile privitoare la cariera magistraţilor intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce reglementarea propusă stabileşte competenţa în primă şi ultimă instanţă a curţii de apel în materia contestaţiilor împotriva actelor de evaluare.
Art. I pct. 134, cu referire la art. 73 alin. (2)
Prin dubla reglementare instituită prin acest articol, raportat la dispozițiile art. 624 - care de asemenea prevede posibilitatea suspendării din funcție la inițiativa magistratului - se ajunge practic, ca ambele articole să încalce prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, suprapunerea celor două texte generând o lipsă de claritate de natură a le afecta constituționalitatea.
Art. I pct. 144, cu referire la art. 82 alin. 21 şi 22
Acest articol încalcă art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţia României, având în vedere următoarele:
Dreptul de a beneficia de pensie de serviciu prin stabilirea unei perioade în care magistratul desfăşoară activităţi specifice, fără a fi necesară şi instituirea unei condiţii de vârstă impusă de legea care guvernează sistemul public de pensii, decurge din multitudinea de obligaţii, interdicţii, incompatibilităţi şi responsabilităţi care revin magistratului în timpul activităţii sale desfăşurate în această calitate; tocmai de aceea, legiuitorul a stabilit prin prevederile alineatului (8) din articolul 82 din Legea nr. 303/2004, că „pensia prevăzută de prezentul articol are regimul juridic al unei pensii pentru limită de vârstă”.
Acest text instituie o interdicţie suplimentară în sarcina tuturor persoanelor beneficiare ale pensiei de serviciu prevăzute de art. 82 şi urm. din lege, în sensul că „pensia nu poate fi cumulată cu salariul”.
Din formularea textului însă, nu se înţelege că magistratului îi este interzisă cumularea pensiei de serviciu cu indemnizaţia de magistrat, ci faptul că magistratul pensionat nu mai poate, în perioada dintre data pensionării şi împlinirea vârstei de 65 de ani să desfășoare nicio altă activitate salarizată.
Această reglementare reprezintă o restrângere nejustificată a exerciţiului unor drepturi, cu încălcarea art. 53 din Constituţie.
În plus, este încălcat dreptul la muncă prevăzut în art. 41 din Constituţie şi sunt create premisele unei duble discriminări a magistraţilor, atât în raport cu criteriul vârstei (în condițiile în care deși până la vârsta de 65 de ani cumulul nu este permis, ulterior împlinirii acestei vârste cumulul este permis) cât şi prin raportare la alte categorii profesionale, cu evidenta încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României.
Art. I pct. 156, cu referire la art. 96
Aceste prevederi sunt contrare art.1 alin.(5) din Constituţie referitoare la obligaţia respectării Constituţiei şi a legilor, prin conţinutul lor neclar şi confuz încălcând principiul legalităţii, care este fundamental pentru buna funcţionare a statului de drept.
De asemenea, derogă de la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, instituind în sarcina magistraţilor o răspundere materială ce depăşeşte graniţele trasate de acest articol.
Prin intermediul acestor prevederi, Constituţia României asigură un echilibru perfect între necesitatea asigurării cadrului legal şi instituțional al funcționării unei justiții independente – ca premisă fundamentală a existenţei statului de drept şi democratic – şi drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârșirii unei erori judiciare, stabilind următoarele:
„Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraților care şi-au exercitat funcţia cu rea-credință sau gravă neglijență”.
Este de remarcat faptul că actualul cadru constituţional oferă garanția fermă a faptului că o persoană care a fost victima unei erori judiciare va fi despăgubită pentru prejudiciile astfel cauzate, precum şi faptul că actualul conținut al legii fundamentale prevede răspunderea magistraților, pe care o circumscrie, însă, condiției privitoare la existența unei exercitări a funcției de magistrat cu rea-credință ori cu gravă neglijență şi o stabilește într-o manieră care nu implică în niciun fel elementele unei răspunderi materiale directe.
Dispoziția este în perfect acord cu conținutul Recomandării Comitetului Miniștrilor nr. 12/2010 emisă în baza art. 15 din Statutul Consiliului Europei, potrivit căreia judecătorii nu răspund personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac ori pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a faptelor sau de evaluare a pedepselor, cu excepția cazurilor de rea - credință şi gravă neglijență”, precum şi cu Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni unde se precizează faptul că „magistratul nu trebuie să muncească sub amenințarea unei sancțiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenințări a căror existență ar putea, chiar inconștient, să influențeze judecata sa”.
De asemenea, în pct. 5 lit. iii) din lucrările preliminare ale Avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se reține că nu este potrivit ca judecătorul să fie expus, în ceea ce priveşte exercițiul funcțiunii sale, vreunei răspunderi personale, cu excepția cazului în care face o greșeală intenționată. Aceeași concluzie este reluată în Magna carta privind statutul judecătorilor, (pct. 20-22).
Textul art. 96, în forma propusă pentru modificare, schimbă viziunea constituţională asupra acestei construcţii juridice a răspunderii pentru eroarea judiciară (gândită ca o răspundere directă a statului şi o răspundere subsidiară a judecătorului) şi, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acţiunii în regres împotriva magistratului, instituie, în esenţă, în sarcina acestuia, contrar spiritului constituţional, o răspundere materială obiectivă.
Noţiunea de eroare judiciară este reglementată în legislaţia internaţională, deoarece art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 14 par. 6 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevăd că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
Prin urmare, la nivel internaţional, eroarea judiciară este reglementată doar în materie penală şi presupune, în primul rând, existenţa unei hotărâri definitive de condamnare şi, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsă cu închisoarea.
În al doilea rând, dispoziţiile internaţionale invocate se aplică numai atunci când condamnarea este „anulată” sau se acordă grațierea, dacă, un fapt nou, demonstrează că s-a produs o eroare judiciară.
De asemenea, reglementările internaţionale conturează eroarea judiciară ca o figură juridică distinctă, care nu se confundă cu greşeala de judecată, pentru care, atât dispoziţiile legale interne, cât şi cele internaţionale, prevăd alte mijloace de remediere.
Faţă de aceste reglementări, se constată că definiţia dată erorii judiciare prin forma propusă de modificare a art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie şi art. 14 par. 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Astfel, forma propusă presupune că există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiţie, se determină o desfăşurare greşită a unei proceduri judiciare şi prin acesta se produce o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane.
Or, „desfăşurarea greşită a unei proceduri judiciare” excede cu totul noţiunii de eroare judiciară şi se circumscrie mai degrabă noţiunii de greşeală de judecată.
Neconcordanţa reglementării propuse cu cele două reglementări internaţionale atrage şi încălcarea art. 20 din Constituţia României, potrivit căruia, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepţia cazului în care Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Nu se poate susţine faptul că propunerea reprezintă o normă internă mai favorabilă, deoarece favorabilitatea normei trebuie să se circumscrie profilului juridic al instituției de drept în discuţie, iar nu să creeze o noua instituție, derogatorie de la profilul juridic reglementat internaţional.
Sub un alt aspect, se constată că sintagmele cuprinse în alineatul (3) al propunerii, referitoare la „înfăptuirea actului de justiţie” şi „se determină o desfăşurare greşită a unei proceduri judiciare” nu corespund cerinţelor de previzibilitate şi claritate a legii, deoarece ambele sunt vagi şi generale şi vor ridica în practică probleme de interpretare, încălcând astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României.
Şi alineatul (8) al articolului 96 din proiect ridică probleme de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte art. 1 alin. (5) din Constituţia României, deoarece prevede că acţiunea în regres se exercită împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară, competenţa de judecată revenind Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.
În lipsa oricărei alte reglementări, se deduce că instanţa sesizată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, va verifica în cadrul acţiunii dacă „eroarea judiciară” a fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
În condiţiile în care reaua-credinţă sau grava neglijenţă nu pot fi analizate decât în cadrul unei proceduri penale sau disciplinare, atribuirea unei astfel de competenţe unei instanţe civile este de natură a încălca normele de competenţă în materie penală şi în materie disciplinară.
Se încalcă astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României privind previzibilitatea şi claritatea legii, dar şi ale art. 134 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că, în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale.
Dacă s-ar accepta ideea că reaua credinţă şi grava neglijenţă pot fi analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilităţii actului de justiţie, în condiţiile în care este posibil ca instanţele disciplinare sau penale să statueze diferit asupra relei-credinţe sau gravei neglijenţe în raport cu instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii în regres.
O lipsă acută de precizie a textului legal se poate constata, de altfel, şi în ceea ce priveşte definiţia noţiunii de „gravă neglijenţă” care, deși prin însuși sensul firesc al sintagmei impune o culpă în formă agravată, este circumscrisă unei culpe simple. Din acest motiv textul de lege propus poate oferi temei pentru răspunderea materială a magistraților inclusiv atunci când există culpă în cea mai puțin gravă dintre formele sale (culpa levissima).
Mai mult, dispoziţiile alineatului (8) - care stabilesc faptul că statul prin Ministerul Finanţelor Publice „se întoarce în mod obligatoriu” împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară - instituie o prezumţie legală relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material, îngreunându-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei.
De altfel, Curtea Constituțională, analizând constituționalitatea propunerii legislative privind revizuirea Constituției României, prin Decizia nr. 80/2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 a statuat după cum urmează: „Deşi sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să îşi exercite dreptul de regres.
Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse poate duce la situaţii inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acţiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenţia instanţei judecătoreşti. De aceea, conţinutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condiţiile legii.
Aşadar, textul constituţional nu poate constrânge statul la iniţierea, în toate cazurile, a unor acţiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acţiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanţa judecătorească să se pronunţe asupra acţiunii astfel promovate. ”
Art. I pct. 157, cu referire la art. 99 lit. r)
Prin caracterul imprevizibil dat de dubla reglementare [se suprapune dispoziţiilor lit. h) a aceluiaşi articol], şi acest text încalcă principiul constituţional al legalităţii prevăzut în art. 1 alin. (5) din Constituţia României.
Art. I pct. 160, cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d1
Textul încalcă dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituția României, prin restrângerea exercițiului drepturilor într-o manieră disproporționată față de situația care a determinat-o, prin instituirea unei triple sancțiuni, în condițiile în care ”retrogradarea în funcție” implică atât o diminuare a gradului profesional dobândit prin concurs, o sancțiune pecuniară, prin diminuarea salarială atrasă de pierderea gradului superior, cât și o mutare la o instanță de grad inferior.
În egală măsură acest text încalcă principiul inamovibilității instituit în art. 125 din Constituția României şi art. 53 din Legea fundamentală, având în vedere faptul că aplicarea sancțiunii retrogradării în funcție pe o durată nedeterminată aduce atingere însăși substanței inamovibilității.
Art. I pct. 161, cu referire la art. 100 alin. (2)
Acest articol, prin restrângerea adusă exerciţiului unor drepturi în mod disproporționat în raport cu scopul urmărit, încalcă dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie precum şi art. 133 din Constituţia României care stabileşte în favoarea Consiliului Superior al Magistraturii calitatea de garant al independenţei justiţiei. Or, în măsura în care legea nu va mai permite individualizarea sancţiunii de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin aprecierea de la caz la caz, a fiecărei situaţii în parte, va genera implicit o încălcare a acestor prevederi constituţionale.
În consecinţă, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite
HOTĂRĂŞTE
Sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PL-x nr. 418/2017).
Anexăm în copie tabelele cu semnături.
Preşedinte
Judecător Iulia Cristina Tarcea
Prim magistrat asistent
Aneta Ionescu”, se arată în sesizarea ÎCCJ.
Comentează