Premium
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și președinte al Sfântului Sinod, a primit, din partea Înaltpreasfințitului Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, o scrisoare prin care se cere reactivarea Mitropoliei Tomisului. ÎPS Teodosie vrea o dezbatere pe această temă sensibilă chiar în primul Sinod, cel care urmează să aibă loc în această lună, la București.
În februarie 2021, ÎPS Teodosie a cerut, pentru prima dată, așa cum STIRIPESURSE.RO informa în exclusivitate, reactivarea Mitropoliei Tomisului. Însă, Patriarhia Română a refuzat, atunci, cererea.
”Având în vedere încrederea deplină în păstoreasca purtare de grijă, în darul înțelegerii vremurilor și oamenilor dar, mai ales, în excelenta abilitate a Preafericirii Voastre de a fi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, adresăm cu smerenie Preafericirii Voastre următoarele solicitări:
1. Punerea pe ordinea de zi a Sfântului Sinod din luna octombrie 2023 a prezentului memoriu, având drept obiect: reactivarea mitropoliei Tomisului.
2. Readucerea jurisdicției mitropoliei Tomisului în dreptul ei istoric, administrativ și teritorial-numeric, potrivit canoanelor 4-7 ale Sinodului I Ecumenic și jurisprudenței bisericești universale și românești.
3. Inițierea, în urma hotărârii Sfântului Sinod, a tuturor demersurilor pe lângă autoritățile statului și pe lângă Academia Română de a se înființa, la Constanța, un institut dedicat cercetării aprofundate a culturii și civilizației dobrogene, similar tuturor celorlalte institute patronate de Academia Română din provinciile istorice ale țării noastre.”, se arată în documentul remis către Patriarhul Daniel.
STIRIPESURSE.RO prezintă documentul integral, alături de memoriul Arhiepiscopiei Tomisului (poate fi consultat AICI):
Cabinet Arhiepiscop
Nr. 3209 / 9.10.2023
Preafericirii Sale,
Preafericitului Dr. DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericirea Voastră,
Cu smerită dragoste în Domnul Hristos, Cel ce va da „viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune” (Romani 2, 6-8) – Vă remitem acest memoriu, plin de speranță, în completarea memoriilor pe care Arhiepiscopia Tomisului le-a înaintat constant Patriarhiei Române pe parcursul a mai mult de două decenii.
Ne exprimăm nădejdea că Preafericirea Voastră veți avea bunăvoința, inspirată de Dătătorul a tot binele, spre a lua în considerare solicitarea plină de dreptate a străvechii noastre Biserici tomitane de a i se restabili demnitatea de mitropolie, confirmată la Sinodul I Ecumenic (325).
Potrivit canoanelor Bisericii Universale, începând chiar cu acelea ale Sfântului Sinod I Ecumenic de la Niceea, principiul menținerii (păstrării) veșnice a demnității și a privilegiilor unei mitropolii (indiferent dacă o altă eparhie capătă, de-a lungul timpului, o mai mare importanță) devine unul fundamental pentru organizarea bisericească și pentru păstrarea rânduielii în Ortodoxie (I Ec. 6-7)[1].
Toate Sinoadele Ecumenice și locale au menținut cu venerație aceste prevederi ca fiind sfinte și bune pentru întreaga Biserică. De aceea, Bisericile Ortodoxe surori, indiferent de specificul lor etnic și cultural, au întreprins demersuri pentru restabilirea/reactivarea scaunelor mitropolitane cu descendență străveche, considerându-le argumente autentice ale propriei origini și demnități spirituale.
În planul organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române, pe care cu vrednicie o păstoriți, acest temei de căpătâi, incontestabil prin prisma autorității care l-a statuat, este mult prețuit, el aducând claritate administrativă prin restitutio in integrum a demnității și drepturilor vechilor scaune mitropolitane ale Bisericii Ortodoxe Române și garanția însăși a stabilității și a independenței sale canonice.
În ceea ce privește aspirația Arhiepiscopiei Tomisului de a pune în valoare, sub aspect bisericesc și academic, propria contribuție la istoria Bisericii Universale și, implicit la cea a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta s-a concretizat prin impresionanta colecție de manuscrise ale primului mileniu, adunată cu multă trudă în peste o mie de volume, în aceste decenii în care Patriarhia Română a expus constant ideea că nu există dovezi pertinente pentru reactivarea mitropoliei Tomisului. Acum, această colecție stă la dispoziția Sfântului Sinod și a Preafericirii Voastre, pentru a se elimina orice îndoială și orice împietrire (Marcu 16, 14) din inima celui sau celor care încă își mai imaginează că acest demers ar avea la bază ambiția sau răzvrătirea unui om.
În calitate de fii responsabili ai Bisericii lui Hristos suntem deplin conștienți că orgoliile, răzvrătirile, ambițiile personale și toate patimile asociate cu acestea sunt efemere și vor pieri odată cu omul care le-a impropriat: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102, 5-6).
Dar cuvântul Domnului – exprimat prin dogmele și canoanele Bisericii – rămâne în veac (Isaia 40, 8) și mântuire Lui din neam în neam (Isaia 51, 8).
În lumina acestor documente[2], inaccesibile până acum Patriarhiei Române, se probează privilegiul istoric și canonic al Bisericii din Scythia Minor/ Dobrogea, cu sediul la Tomis/Constanța de a fi recunoscută ca mitropolie participantă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea[3].
Importanța mitropoliei Tomisului pentru Biserica Ortodoxă Română constă nu numai în vechimea ei neîntreruptă până în secolul al XIV-lea (mai multe secole adunate decât ale tuturor mitropoliilor românești), nici numai în predispoziția ei de a mijloci permanent între culturile fondatoare ale Europei creștine (așa cum rezultă din pozițiile teologice scrise ale Sfinților Ioan Casian, Dionisie Exiguul ori ale erudiților Ioan Maxențiu și Leonțiu de Bizanț), ci din însuși faptul că, prin Sfântul Marcu, mitropolitul Tomisului (care, din păcate, nu are încă o zi de pomenire individuală în calendarul Bisericii Ortodoxe Române) s-a alăturat vocii comune a celor 318 Sfinți Părinți de la Niceea, mărturisind deoființimea Treimii.
Doctrina „pluralității deoființă”, cum o denumea un mare gânditor român[4], nu a fost înțeleasă doar ca o construcție abstractă de către Sfinții Părinți, ci a avut implicații practice imediate în planul organizării bisericești. Potrivit rânduielii Sinodului I Ecumenic, episcopul din cetatea de scaun a unei regiuni administrativ-teritoriale mai mari (provincia/ eparchia) a Imperiului Roman (metropolă = capitală sau „cetate mamă”, din asocierea cuvintelor eline mitir + polis) a devenit mitropolit, având sub ascultare și fiind totodată în comuniune deplină cu toți frații săi episcopi din cetățile dependente administrativ de capitala provinciei/eparhiei respective[5].
Nu este puțin lucru - chiar și pentru noi, românii, obișnuiți să acordăm maximă atenție tuturor celor din afară dar să tratăm cu superficialitate propria moștenire, „să nu ne căutăm sfinții”, așa cum constata, cu amărăciune, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei în a sa lucrare „Viața și petrecerea sfinților” (1682-1686) – ca, tocmai la izvorul Europei creștine (Niceea, 325), unde s-au pus bazele canonice ale formei de organizare bisericești a mitropoliei[6], să se afle un Sfânt ierarh de pe aceste meleaguri, Marcus Tomensis, care apare ca semnatar în documentele sinodale cu titulatura bisericească de metropolitanus[7].
Izvoarele documentare pe care ne întemeiem argumentația sunt, printre multe altele:
1. Codexul 212, aflat în Erzbischöfliche Diözesan - und Dombibliothek din Köln, este un manuscris Dionysius Exiguus (470-544), datat a fi de la mijlocul secolului VI[8]. În lista ierarhilor din dioceza Dacia se află numele lui Marcus metropolitanus.
2. Manuscrisul 671, aflat în Bibliothèque Carnegie de Reims[9], este un rescript din anul 801 și cuprinde o Collectio Canonum precum și lista participanților la Sinodul I Ecumenic, Marcus metropolitanus fiind și el menționat, tot în dioceza Dacia.
3. Manuscrisul Vat. Lat. 7222 se află în Biblioteca Vaticanului[10]. Este un rescript, datat 800-850. Marcus este menționat în mod identic precum în manuscrisele de mai sus.
4. Laud. Misc. 421 (S. C. 893), anul 875 (Oxford, Bodleyan Library)[11]. Conține Collectio canonum Dionysio-Hadriana cu menționarea în lista Părinților niceeni a lui Marcus metropolitanus.
5. M. p. th. f.72, Fulda, anul 851 (Julius Maximilians Universität Würzburg)[12]. Este vorba tot de Collectio canonum Dionysio-Hadriana în care se află, în traducere, Canoanele Sinodului de la Niceea din anul 325, urmate de lista sfinților ierarhi semnatari, din rândul cărora face parte mitropolitul Marcu al Tomisului.
Istoria Bisericii de la Tomis nu se rezumă doar la fenomenul participării în tabăra omousiană a Sfântului mitropolit Marcu, ci se continuă de-a lungul secolelor prin mitropoliții care și-au desfășurat cu sfințenie misiunea în acest teritoriu cuprins între Dunăre și Mare, dintre care amintim pe: Bretanion, Gherontie/Terentius, Teotim I, Timotei, Teotim II, Ioan, Alexandru, Paternus, Ioan Maxențiu, Valentinian.
Prin înființarea themei (provinciei) Paristrion de către împăratul bizantin Ioan Tzimisches, în anul 971, și prin mutarea capitalei acesteia de la Constantia (vechiul Tomis) la Dorostolon (Silistra), rolul politic și administrativ al cetății Tomis începe să scadă, însă, sub aspectul organizării bisericești, Patriarhia Ecumenică respectând cu fidelitate canoanele 4-7 ale Sinodului I Ecumenic, scaunul mitropolitan de la Tomis a continuat să existe și să beneficieze de demnitatea inițială, mai mulți ierarhi apărând cu titulatura de mitropoliți de Tomis până spre secolul al XII-lea[13]. Cele două sigilii aparținând mitropoliților de Tomis Anicet (sec. X-XI) și Vasile (sec. XI) arată că „paralel cu mitropolia nou înființată la Dorostolon, capitala themei Paristrion, a continuat să existe mitropolia vechii capitale Tomis, ambele depinzând direct de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol”[14], ierarhii păstrând titulatura consacrată de „mitropolit de Tomis” iar nu de Constantia, cum avem dovada sigură că se numea, în veacul al X-lea, reședința Scythiei Mici[15]. Ulterior anului 1186, când frații Petru și Ioan Asan au înființat imperiul româno-bulgar, thema Paristrion a fost desființată, scaunul mitropolitan migrând în cetatea dobrogeană Vicina, situată pe insula Păcuiul lui Soare (localitatea Ostrov, județul Constanța), aflându-se în dependență canonică de Patriarhia Ecumenică (ea însăși aflată în exil la Niceea între anii 1204-1261).
Mitropoliții Vicinei au păstorit în Dobrogea ca și continuatori firești ai mitropoliților de Tomis, până la transferarea în 1359 a Sfântul Iachint la Curtea de Argeș, ca mitropolit al Țării Românești[16].
Conștiința apartenenței provinciei Dobrogea de un scaun mitropolitan cu sediul la Constanța, reședința sa de drept, nu reprezintă capriciul unei minorități de clerici și intelectuali înfăcărați de un fals triumfalism local. Este o necesitate pe care, timp de douăzeci de ani, populația județelor Constanța (753331 locuitori) și Tulcea (245899 locuitori) aparținând întregului spectru de ocupații și categorii sociale a resimțit-o foarte puternic, prin comparație cu toate celelalte regiuni istorice ale țării care au centre mitropolitane pe teritoriul lor. Necesitatea nu este provocată de orgolii, cum greșit s-a înțeles și s-a proferat de-a lungul timpului, ci izvorăște din conștiința unei identități creștine vii, întru totul similare celei a poporului din regiunea Clujului, spre exemplu, în cazul căreia Patriarhia Română a identificat în regim de urgență argumentele pentru ridicarea la rangul de mitropolie, în anul 2005.
Dobrogea este singura provincie istorică a țării care are o zi națională dedicată ei. Prin Legea 230/2015 s-a instituit ziua Dobrogei, serbată în fiecare an pe 14 noiembrie. Importanța națională a Constanței este recunoscută în toate ariile de interes ale statului român, de la poziția geo-strategică, ca factor de securitate euro-atlantică, până la turism, mai puțin în ceea ce privește răspunsul Patriarhiei Române la aspirația legitimă a populației care se declară în proporție de 83, 04% ortodoxă de a fi în aceeași demnitate cu celelalte provincii și regiuni cărora li s-a facilitat accesul la o organizare bisericească de rang mitropolitan, cu atât mai mult cu cât pe teritoriul provinciei Dobrogea mitropolia nu ar fi un dar oferit prin clemența unei instanțe supraordinate ci restabilirea unui drept consacrat de un mileniu de istorie neîntreruptă.
Constanța este cel mai urbanizat județ din România, 539.902 de persoane locuind la oraș. Județul se situează pe locul al cincilea în țară ca populație și pe al șaptelea ca întindere teritorială. În era digitală, când informația circulă cu atâta repeziciune, cu ușurință alcătuind și dezintegrând comunități, această populație urbană și creștin-ortodoxă majoritară în județul Constanța, are la dispoziție toate mijloacele, libertățile și drepturile consfințite de lege pentru a-și exprima doleanțele.
Noile temeiuri despre istoria poporului român și a Bisericii sale au suscitat interesul multora dintre membrii societății constănțene și românești, din țară și din străinătate, fapt care a provocat o adevărată avalanșă de apeluri către Arhiepiscopia Tomisului având drept scop reabilitarea hic et nunc a adevărului. Desigur, Centrul eparhial a reacționat cu prudență, îndemnând la rugăciune și la ascultare față de Sfântul Sinod mulțimea din ce în ce mai numeroasă și mai entuziastă a credincioșilor conștienți de valoarea inestimabilă a acestui act de dreptate și de demnitate națională.
Datoria ascultării față de Sfântul Sinod și față de Întâistătătorul acestuia iar, pe de alta, obligația de a răspunde presiunii din ce în ce mai puternice venite din partea obștii încredințate nouă spre păstorire ne determină să aducem, așadar, din nou înaintea Preafericirii Voastre apelul poporului lui Dumnezeu din Dobrogea la recunoașterea și restabilirea adevărului.
În interesul cauzei noastre vom prezenta, cu binecuvântarea Preafericirii Voastre, toate dovezile documentare pe care Arhiepiscopia Tomisului le are în patrimoniul său și vom transmite fiecărui membru al Sfântului Sinod câte un extras din acestea.
Având în vedere încrederea deplină în păstoreasca purtare de grijă, în darul înțelegerii vremurilor și oamenilor dar, mai ales, în excelenta abilitate a Preafericirii Voastre de a fi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, adresăm cu smerenie Preafericirii Voastre următoarele solicitări:
- 1. Punerea pe ordinea de zi a Sfântului Sinod din luna octombrie 2023 a prezentului memoriu, având drept obiect: reactivarea mitropoliei Tomisului.
- 2. Readucerea jurisdicției mitropoliei Tomisului în dreptul ei istoric, administrativ și teritorial-numeric, potrivit canoanelor 4-7 ale Sinodului I Ecumenic și jurisprudenței bisericești universale și românești.
- 3. Inițierea, în urma hotărârii Sfântului Sinod, a tuturor demersurilor pe lângă autoritățile statului și pe lângă Academia Română de a se înființa, la Constanța, un institut dedicat cercetării aprofundate a culturii și civilizației dobrogene, similar tuturor celorlalte institute patronate de Academia Română din provinciile istorice ale țării noastre.
Cu fiască și smerită dragoste în Hristos Domnul,
† TEODOSIE,
Arhiepiscopul Tomisului
[1] I.N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1992, pp. 53-54.
[2] Colecția Monumenta Romaniae Historica.
[3] I. Holubeanu, „Dependenţa canonică a Tomisului în secolul al IV-lea”, în: Emilian Popescu; pr. Viorel Ioniţă (ed.), Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena - promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii, vol. II, Ed. Basilica, București, 2013, p. 617.
[4] Constantin Noica, Jurnal de idei, Ed.Humanitas, București, 1990, p.337.
[5] H. Leclercq, „Épiscopat”, în: Dictionnaire d᾽archéologie chrétienne et de liturgie (DACL), V/1 (Encaustique-Feux), Paris, 1922, col. 234; O. Pasquato, „Provinces ecclésiastiques”, în: Angelo Di Berardino (ed.) Dictionnaire encyclopédique du christianisme ancien (DECA), II (J-Z), Cerf, 1990, pp. 1822-1823.
[6] I.N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Bucureşti, 1990, p. 175; M. Ciucur, „Principiul adaptării unităților teritoriale bisericeşti la împărțirea administrativ-politică de stat în secolele I-VI”, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LIII (1977), 7-9, p. 562; F. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Bizantium and the Legend of the Apostle Andrew, Cambridge, Massachusets, 1958, pp. 6-8.
[7] În Codex Parisinus 3838 Marcus al Tomisului apare cu numele Marcostomes. A se vedea: E. Honigmann, „La liste originale des Pères de Nicée”, în: Byzantion, 14 (1939), 1, pp. 39-40; C. Auner, „Dobrogea”, în: DACL IV/1, col. 1241, n. 1; J. Zeiller, „Sur un point de géographie ecclésiastique ancienne: le prétendu évêché danubien de Coméa”, în: Cinquantenaire de l᾽école pratique des Hautes Études. Mélanges de la Section des sciences historiques et philologiques, Paris, 1921, pp. 102-104.
[8] Monumenta Romaniae Historica, vol. 810.
[9] Monumenta Romaniae Historica, vol. 817.
[10] Monumenta Romaniae Historica, vol. 821.
[11] Monumenta Romaniae Historica, vol. 822.
[12] Monumenta Romaniae Historica, vol. 824.
[13] P. Diaconu, „Despre organizarea eclesiastică a regiunii Dunării de Jos (ultima treime a secolului X - secolul XII)”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 1, pp. 113- 120.
[14] I. Barnea, „Noi date despre mitropolia Tomisului”, în Pontica, 24, 1991, p. 281.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
