Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
A deschis ușa restaurantului ei preferat de pe strada București. Îi căuta prin sală, așa cum ai căuta prin ceață un obiect pe care l-ai scăpat din mână. Până i s-au obișnuit ochii cu lumina din local, un chelner înalt, îmbrăcat în uniformă militară sovietică, a condus-o într-un separeu. I-a deschis ușa și a însoțit-o până la masa la care stăteau patru domni. Chelnerul i-a pus paltonul în cuier și a întrebat-o ce să-i aducă. I-a spus și el a plecat imediat.
Pe trei dintre ei îi cunoștea. Cu fiecare dintre cei trei, s-a întâlnit de nenumărate ori în ultimii douăzeci și șapte de ani, la Moscova, Londra sau Chișinău. Le-a strâns mâinile pe rând celor trei și fiecare dintre ei a ținut să-i spună câteva cuvinte tandre. Cel de-al patrulea a scăpat lingura sub masă exact când i-a întins mâna. Ea stătea cu mâna întinsă, iar respectivul căuta lingura sub masă. Pentru a salva situația asta penibilă apărută ca din pod, a început să vorbească Mihail Ilici și ea și-a retras mâna și s-a așezat la locul ei.
Mihail Ilici i-a predat jurnalismul de război la Universitatea din Moscova. Era un profesor excepțional și un amant fără pereche. Deși era căsătorit, avea zeci, dacă nu sute de amante, în toate colțurile Moscovei și ale Rusiei sau în diferite țări ale lumii, unde se țineau congrese și conferințe. După ore, într-o zi, a luat-o și pe ea la o partidă de vânătoare de cerbi, în munții Altai, unde au zburat cu avionul lui privat. Nici nu bănuia că avea avion și că știa să conducă, dar mai ales să împuște cu atâta precizie și fără frică în cerbii care alergau ca nebunii spre ei, care, dacă el nu i-ar fi ucis instantaneu, cu siguranță că i-ar fi strivit ei sub copitele lor nemiloase. Prăvălindu-se la doi pași de ei, cerbii îi împroșcau cu sânge și ea avea impresia că sângele ăla parcă ar fi căzut din cer. Era o fântână arteziană de sânge. Deși erau morți, cerbii mugeau. Continuau să mugească și morți și ea nu-și putea explica acest fenomen. Au intrat în cabană, uzi de sângele lor din cap până în picioare, dar el n-a lăsat-o să se spele. S-au spălat doar după ce au făcut sex. Sexul fiind cireașa de pe tortul acelei seri. A tăvălit-o direct pe podea, pe blănuri de urs, în acea cabană de pe creasta muntelui Strigoilor, de unde începea o prăpastie nesfârșită. A avut nenumărate orgasme în cabana aia de lemn de pe buza prăpastiei și ori de câte ori se apropia un nou climax, urmat de explozia inerentă, ea nu știa dacă se prăbușește cu adevărat în prăpastie sau pur și simplu are un nou orgasm. Așa ceva nu mai trăise niciodată. Nu au făcut sex de prea multe ori, dar tot timpul după o nouă partidă de vânătoare. Doar vânatul era altul: urși, reni sau râși. Nu și sexul. Toate partidele de sex se terminau apoteotic. Poate, de asta le-a și asemănat ulterior cu niște partide de vânătoare.
Niciodată n-au făcut sex la Moscova. La Moscova nici măcar nu i-a pus mâna pe braț sau pe picior. La Moscova relațiile lor erau cordiale, dar reci, ca între un profesor foarte serios și o studentă deosebit de sârguincioasă.
De racolat însă a racolat-o după prima noapte de sex. Ce prostuță era. Ea nici cu spatele nu bănuia că cel care le preda jurnalismul de război era un mare general FSB. La Lomonosov preda mai mult de ochii lumii. Sau, mai bine zis, asta îi permitea să se plimbe ca spion prin tot felul de cercuri intelectuale, la care altfel nu ar fi avut succes. El i-a construit și prima identitate: o neînfricată jurnalistă din Moldova care se ia de piept cu FSB-ul. Tot ce i s-a întâmplat ulterior el i-a desenat pe tabla de la Universitate. Expulzarea din Rusia, revenirea în Moldova, înaintea alegerilor din primăvara lui 2009, primirea triumfătoare la Radio Europa Liberă, jurnaliștii căreia o vor chema pe la toate emisiunile lor, cântându-i eroismul și curajul de-a înfrunta FSB-ul, iar acest lucru a ajutat-o să devină un lider al revoluției din 7 aprilie și o instanță morală în epoca post-voroniană.
El i-a prezis până și prăbușirea ei. I-a spus și de ce, pentru că nu-și va putea înfrâna senzualitatea. Și exact asta i s-a întâmplat pas cu pas în toți acești ani și, de asta, venise Mihail Ilici la Chișinău. Ca s-o ajute să se reinventeze.
În stânga și în dreapta sa se aflau un poet din București și un fost jurnalist de la Europa Liberă. Primul i-a trâmbițat curajul ei de-a înfrunta FSB-ul, oriunde i s-a ivit ocazia, ajutând-o să devină faimoasă în România. Primul mânca doar în compania ei când venea la Chișinău, iar ultimul o mitificase pe undele Europei Libere.
Spre deosebire de ea însă, cei doi n-au fost demascați nici până azi. Asta îi povestea profesorul. Cei doi au reușit să-i ducă de nas atât pe americani, cât și pe români, vreme de atâția ani. Adevărat că Goethe, așa i se spunea jurnalistului din Chișinău, între timp a fost măturat de la Europa Liberă, dar n-a fost și demascat. S-a aranjat la fel de bine în fruntea unei Asociații de prietenie Moldova- Uniunea Europeană. Singura deosebire e că nu mai poartă cercei în urechi, așa cum îi purtase pe când lucra la Europa Liberă. În rest, e o persoană la fel de influentă, chemat la toate emisiunile de dezbateri radio și teve din Republica Moldova.
Cel mai abil era poetul din București. Mare sofist, acesta a știut cum să le arunce tuturor praf în ochi, fără ca să-și trădeze stăpânii din Moscova.
Ceea ce -i propunea Mihail Ilici era ceva complet nou. Să nu se mai ascundă după deget. Să joace pe față. Să declare deschis că e de-al lor, că e cu rușii, că e contra ucrainenilor și moldovenilor care vor să intre în Uniunea Europeană, iar acest lucru va trebui să-l facă începând chiar de azi.
Apoi profesorul se sculă în picioare și le strânse tuturor mâna. Se sculă și cel de-al patrulea domn care a stat în tot răstimpul ăsta la masa lor, fără a scoate o vorbă. Nu părea însă să fie vreun secretar de-al profesorului, pentru că nu se repezi să-i înhațe servieta sau să-i deschidă ușa. Ușa o deschise profesorul însuși, lăsându-l pe domnul tăcut să iasă primul, căreia ea așa și nu a mai reușit să-i strângă mâna și să afle cine este.
Rămași în trei, s-au descătușat și și-au dat frâu liber limbilor. Au mâncat și au băut mult. Au povestit bancuri cât cuprinde, transformând acea seară într-o seară de neuitat. A fost o seară pur și simplu încântătoare. Ceea ce o bucura cel mai tare era că nu mai trebuia să fie ipocrită și să se ascundă de toți că e cu Moscova. Asta o descătușă cu totul și o făcu să petreacă cu bunii ei prieteni până dimineață. De un singur lucru îi părea rău că asta era ultima noapte în care ei trei mai puteau petrece împreună. Convivi ca ei nu prea mai găsești în lumea asta!
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
