Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Ceea ce simțisem în acele clipe când bicicleta mă aruncase din șa și eu zburasem cu capul înainte, către asfaltul negru, fusese o stare profundă de groază, cum doar în vise mai simțisem. Nu puteam să cred că așa ceva mi se putea întâmpla mie. Corpul meu a reacționat mai iute decât mintea mea. Fără ca eu să le fi dat vreo comandă, mâinile mele singure s-au lungi înainte, pentru a se întâlni ele primele cu betonul ostil și a-mi proteja capul. În felul acesta, bibilica mea nu s-a întâlnit cu pavajul întunecos, ci am căzut pe mâini, cu precădere pe mâna stângă. Pârâi ceva.
M-am ridicat de jos cu capul întreg, dar cu mâna ruptă. Roata din spate a bicicletei mele încă se mai învârtea în aer, iar roșiile ieșite din pungă încă se mai rostogoleau pe bitumul ucigaș și din urma lor alerga o tânără mămică, punându-le înapoi în sacoșă.
Roșiile alea mi le-a dăruit Liuba, a cărei mamă îngrijea un scriitor bătrân la Tel-Aviv.
- Când ai să mănânci roșiile astea, să te gândești la mama mea care în aceste clipe trece prin niște momente de groază.
Din milă față de mine, acum vreo treizeci de ani, Liuba s-a culcat de câteva ori cu mine, la Codlea, într-un cămin al Liceului Forestier, unde predam literatura româna în primul meu an de după absolvire, cu toate că ea era cu un tip din Pitești.
Vrând să-mi ridic bicicleta de la pământ, am strivit o roșie, pe care n-a observat-o tânără mămică. Femeia mi-a înmânat sacoșa, privindu-mă compătimitor. Eu zburasem de pe bicicletă sub ochii ei îngroziți și a piciului ei care-mi zâmbea.
Mâna stângă continua să mi se umfle și eu împingeam bicicleta cu mâna dreaptă- doar mâna asta mi-a mai rămas sănătoasă. Mă gândeam ce mi s-a întâmplat. Brusc, mi-am dat seama că accidentul ăsta mi l-au provocat roșiile Liubei. Sacoșa ei s-a înclinat pe când încercam s-o depășesc pe tânăra mămică și mi-a intrat între spițe, blocând-mi roata din față și forțând-o pe cea din spate să se cabreze ca un cal și să mă azvârle din șa în înaltul cerului.
Mâna mi se umflase ca o minge de fotbal și mă durea îngrozitor. Nu știu cum mi-am amintit de mama Liubei și m-am gândit că o spaimă la fel de mare în fața viitorului o mai putea trăi în acele clipe doar ea. Doar ea.
Împingeam bicicleta prin parc fiind tot mai aproape de casa mea și tot mai departe de spital. Undeva prin zona fântânii arteziene sacoșa mi s-a rupt și roșiile s-au împrăștiat sub tălpile unor alergători. Nu m-am mai oprit să le strâng dintre picioarele lor. Mi-am parcat bicicleta în fața blocului și am plecat cu un taxi prin ploaie spre spital, unde medicii mi-au pus mâna ruptă în ghips.
Liuba m-a telefonat la ieșirea din spital ca să-mi spună că îi port noroc. După întâlnirea cu mine, mama ei a urcat în avion, și acum zboară spre Chișinău, vie și sănătoasă, fără nici o zgârietură, împreună cu bătrânul scriitor pe care-l îngrijește. Mâna aia ruptă mă durea îngrozitor.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
Comentează