Dumitru Crudu: Dar oare crezi că oamenii ăia din Dnipro și-au dorit vreodată asta?

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Mi-am imaginat pentru câteva clipe că e paisprezece ianuarie, sâmbătă după-amiază și eu locuiesc în orașul ucrainean Dnipro, la cucurigu, într-un bloc cu nouă etaje. Mi-am imaginat că am intrat în bucătărie. Am umplut ibricul cu apă. Am aprins ochiul de aragaz. Am pus ibricul la fiert și m-am pus pe așteptat. Cafeaua nu e doar pentru mine, e și pentru sora mea, venită să ne viziteze, dar și pentru nevastă-mea. Amândouă au rămas în dormitor, de unde eu am plecat ca să le fac o cafea. Vocile lor trec prin perete și, fără să-mi propun asta, aflu despre ce discută. Ele nu s-au văzut din august, când Iulia s-a întors din război, fără mâna dreaptă. Cafeaua e pe cale să dea în clocot când în urechi îmi explodează un zgomot infernal. Unda detunăturii mă aruncă în perete, în care mă izbesc cu umărul drept. Peretele vine peste mine și mă trezesc sub masă. Dulapul se prăbușește și el, oprindu-se cu cantul de sus de marginea mesei. Norocul meu. Altfel, m-ar fi strivit. Peste dulap se prăbușește peretele, dar masa continuă să reziste. Dar nu rezistă podeaua. Zburăm în jos. În mijlocul unui nor de praf. Mă întreb unde e soră-mea și nevastă-mea. Le strig, când pe una, când pe alta și cuvintele nu-mi ies din gură. Buf, mă izbesc cu spatele de un munte de moloz de- mi iese și sufletul din mine. Dulapul se rostogolește în jos, împreună cu masa.

Noi și noi dărâmături se surpă de sus și cad peste mine. De unde oare mai cad că noi, parcă, trăiam la ultima etaj?

Mă acoperă grămezi de mortar, amestecate cu bucăți de piatră, cioburi de gresie și foarte mult praf. Nu mai văd cerul, dar bănuiesc că încă mai e deasupra mea. O bucată de piatră mi-a căzut peste gleznă și țip de durere. Mă tem să nu-l mi fi rupt. Strig. Strigă și cei din jurul meu, înghițiți și ei de dărâmături.

Nu-i văd, dar îi aud. Gemetele răzbat de sub grămezile de pietre. Se aud de peste tot. Se aud sub mine. Oamenii strigă după ajutor, undeva sub mine. Zeci de voci, dacă nu sute. Sute de voci, dacă nu mii. Care mai slabe care mai puternice, unele fără viață. Oare de ce nu le aud și pe soră-mea și nevastă-mea strigând? Nu am cum să le văd. Cel puțin, să le aud. Unii bocesc. Alții urlă. Unii blestemă. Alții înjură. Îi înjură pe ruși și pe Putin.

Văd doar bucăți de piatră în jurul meu. Bucăți de piatră care înjură, urlă, blestemă, bocesc, strigă după ajutor, gem.

Gem și eu.

Ceea ce m-a salvat este ușa noastră de fier , proptită în pietrele de deasupra capului meu. În casă m-a salvat masa, aici ușa. Ambele cumpărate de nevastă- mea. Eu sunt sub ușă.

Îmi pot mișc doar capul, de la stânga la dreapta mea. Nu-l pot mișca în sus sau în jos. Ochii însă mi-i pot mișca. Dacă ușa asta ar fi fost un pic mai scurtă ar fi putut să mă izbească în cap și să mă omoare.

Nu-mi pot mișca picioarele, mâinile, trunchiul, ci doar capul și doar de la stânga la dreapta mea. Și ochii, oriunde vreau. Eu însă îi țin închiși, pentru că ninge de peste tot cu moloz. Peste molozul ăla care s-a depus deja pe mine cade alt moloz. Mereu alt moloz. Alt și alt moloz. De unde oare, că parcă trăiam la ultimul etaj?

Am impresia că o să-mi rupă mâinile și picioarele. Parcă un elefant s-ar fi prăbușit peste mine. Nu mai pot respira. Cineva mătură de pe mine molozul ăla, până mă mai apasă doar aerul. Niciodată nu aș fi crezut că aerul poate fi atât de greu, ca într-un roman de Lucian Blaga.

Sora și nevastă-mea. Gândul meu e la ele. Vreau să mă ridic în picioare ca să le caut alături de ceilalți salvatori. Nu pot. Nu mă pot însă ridica în picioare și oamenii ăia mă apucă de mâini și de picioare și mă culcă pe o targă, ducându-mă undeva în jos, probabil, la ambulanțele care sosesc rânduri-rânduri.

Sunt la mine acasă, în bucătăria mea de la nouă și încerc să mă gândesc că e sâmbătă după-amiază, că eu locuiesc în Dnipro și peste blocul nostru a căzut o rachetă rusească, iar pe soră-mea și nevastă-mea salvatorii nu le pot găsi sub dărâmături. Oare au fost ucise?

Nu pot să merg mai departe și mă opresc aici. Nu-mi pot permite nici măcar într- un exercițiu de imaginație să-mi închipui că nevastă-mea și soră-mea au fost ucise de racheta aia rusească.

Încerc să revin la realitate și îmi spun. Nu, nu sunt în Dnipro, sunt la Chișinău, la etajul nouă, la mine acasă și îmi fac o cafea și nu-mi doresc niciodată ca vreo rachetă rusească să lovească blocul nostru.

Dar oare crezi că oamenii ăia din Dnipro și-au dorit vreodată asta?

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.