Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
- Mamă, iată-l pe tata, o scutura de braț o fetiță pe mama ei și arăta cu mâna spre mine. Vorbeau în ucraineană.
- Tată, tată, ai venit la noi? mă întrebă fetița și eu m-am oprit în mijlocul drumului și nu știam cum să procedez: să merg mai departe și să le ignor sau să încerc să intru în vorbă cu biata copilă și s-o fac să înțeleagă că nu sunt tatăl ei. Mama îmi făcea semne disperate de după spatele fetiței rugându-mă să mă apropii de ele. M-am apropiat.
- Tată, tată, vreau la tine! mi se aruncă fetița în brațe și eu am ridicat-o de la pământ și am strâns-o la piept. Nici măcar nu știam cum o cheamă și cu atât mai mult ce să-i spun. Nici mama ei nu știa ce să facă. O privea pe fetiță cum se gudura la pieptul meu și zâmbea fericită. La picioarele noastre se întindea lacul Valea Morilor. În zare strălucea Scara Cascadelor. Fetița mă strângea cu brațele ei pe după gât și mă pupa pe obraz. A-i spune că nu eu eram tatăl ei ar fi însemnat s-o fac complet nefericită.
Mama și fetița erau două refugiate din Odessa, care ieri și-au părăsit casa. Tatăl le-a condus până la vamă, de unde s-a întors înapoi. Tatăl a primit o citație de la comisariatul militar și urma ca azi să se prezinte la centrul de recrutare.
Deodată, fetița a început să se zvârcolească în brațele mele, cerându-mi s-o dau jos. Am dat-o.
Ea alergă spre mama ei strigând.
- El nu e tata. El nu e tata. Mamă, el nu e tata!!!
Bocea. Mama o luă în brațe. Nu știu cum și-a dat seama că nu eram tatăl ei, dar și-a dat seama. Poate, după ce am început să vorbesc. Vocea mea nefiind ca a tatălui ei, a priceput că s-a înșelat.
Ea mă mirosise și a simțit un alt miros. Tatăl ei nu mirosea așa. Tatăl ei nu avea o aluniță între sprâncene.
Ele fugiseră din Odessa după ce au răsunat primele explozii în oraș.
Acum când și-a dat seama că nu eu eram adevăratul ei tată de la atâta plâns i se udă și fularul de la gât. Mama ei nu mai știa cum s-o liniștească și nici eu nu știam. I-am întins o ciocolată și ea nu a vrut s-o ia. Ea îl voia alături pe tatăl ei. Ea nu putea să înțeleagă de ce au plecat de acasă și de ce tatăl ei nu a venit cu ele. Ea nu putea să înțeleagă de ce acasă la ea era război. Le-am întors spatele și m-am îndepărtat și ea se opri din plâns. Pe mine mă uită, dar nu și pe tatăl ei, pe care-l invoca în spatele meu. Striga că vrea la tata. Undeva pe faleza de la Valea Morilor. Striga că vrea la tata. Pe care s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată.
