Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Tancul luă foc și tanchiștii care au sărit afară au murit sub gloanțele mitralierelor rusești. Nu aveau de ales: sau piereau în flăcări sau piereau sub cartușele inamicilor. Alexandru țâșni din turelă după Boris, care fu ciuruit de plumbii vrăjmași și tocmai asta și-l salvă. Corpul fără viață al prietenului său din Jitomir căzu peste el și încasă el toate proiectilele care-i erau destinate lui Alexandru. Se prăbușiră amândoi în drum.
Tătuca, însoțit de câțiva soldați ruși, îi tâlhăreau pe cei morți. Se aplecară și deasupra lui Serhii și-i luară ceasul de pe mână, mobilul din buzunar, ochelarii de soare și portofelul. Doar cruciulița de la gât i-au lăsat-o. Tătuca îl împinse cu piciorul și pe Alexandru, și acesta gemu.
- O- pa. Acesta mai trăiește, f…i, răcni el în timp ce-l deposedă pe rănit de telefonul mobil, de portofel și de câteva fotografii.
- Îl împușcăm sau nu? vru să știe locotenentul Cârnul, care îl izbi cu piciorul în fund, făcându-l pe Alexandru să icnească de durere.
- Sau, poate, îl luăm prizonier, propuse soldatul Pastuhov.
- Nu vezi că e rănit? se indignă Cârnul.
- Și ce are? o ținea pe a lui Pastuhov.
- Va trebui să-l cărăm în spate până la comenduire, da ție asta îți trebuie? se revoltă Cârnul.
- Atunci ce facem cu el? vru să știe Pastuhov.
- Îl împușcăm, hotărî Cârnu. Nu-i așa, înălțimea ta? i se adresă Cârnul Tătucăi.
- În nici un caz. Eu pe acesta îl știu, exclamă Tătuca.
- Îl știi? se miră Cârnul.
- Da.
- Și cine-i?
- Un fazan. Lăsați-ne singuri un pic. De acesta o să mă ocup eu personal, le zise Tătuca și îl apucă pe Alexandru de mijloc și-l sprijini de șenilele tancului.
Soldații ruși se împrăștiară printre ceilalți morți, și ei rămăseseră singuri între două tancuri distruse.
- Mă recunoști? îl întrebă Tătuca.
- Da.
Erau ambii moldoveni, doar că unul lupta pentru ruși și celălalt pentru ucraineni. Luptele se duceau în partea cealaltă a satului. Acolo explodau obuze și se auzea țăcănituri de mitraliere. Deocamdată, câștigau rușii.
Tătuca și Alexandru se cunoșteau din Chișinău. Tătuca era un cunoscut hoț în lege, iar Alexandru, jurnalist și scriitor. Acum câțiva ani, tătuca îi luase casa, mașina și soția, iar Alexandru l-a dat la poliție. Poliția l-a prins și judecata l-a găsit vinovat și l-a băgat la mititica, de unde Tătuca a evadat și a fugit peste graniță, ca să nu fie prins, iar acum lupta de partea rușilor.
- Ce credeai că n-o să ne mai întâlnim, a?
Alexandru tăcea.
- Tu știi cât am pătimit din partea ta? îl întrebă tătuca.
Alexandru încerca să nu-l privească.
- Uită-te la mine în ochi când vorbesc cu tine. Canalie ce ești. Uită-te la mine în ochi, țipă Tătuca și-i apucă bărbia cu mâna.
- Ce, credeai că n-o să fug din pușcărie?
Obuzele explodau tot mai aproape, ceea ce însemna că frontul se apropia de ei.
- Voiai să mi-o iei pe Liza, de asta m-ai dat la poliție. Ei și Liza o rămas cu tine? Da de unde?! Te-o părăsit și pe tine, pentru un prăpădit de milionar. Și unde-i acum Liza? Știi unde-i? Îți spun eu unde-i. În Nisa. Dar e destul să-i fac cu degetul și o să vină imediat la mine.
Alexandru se prăvăli pe o coastă, din cauza rănilor. Soldații ucraineni erau din ce în ce mai aproape și toți soldații ruși îi strigau Tătucăi să fugă.
- Crezi că am să plec fără să te împușc? Nu, strigă el și apăsă pe trăgaci, înainte ca soldații ucraineni să apară în capătul străzii.
Din buzunar îi căzu o fotografie. Nu se mai aplecă s-o ridice, ci fugi spre camionul care se îndepărta și sări în bena lui. Soldații ucraineni l-au găsit pe Alexandru ținând o fotografie în mână. Era fotografia Lizei. În care aceasta zâmbea. Alexandru era mort.
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
