Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Femeia mă scormonea cu privirile în timp ce mă apropiam de vânzătoarea de la casă, cu o pungă cu fructe în mână. Ea se afla în holul dintre case și ieșirea din magazin și mă străpungea cu ochii, iar după ce plătii îmi ieși în întâmpinare și îmi zise cu o voce joasă, aproape că în șoaptă, probabil, ca s-o aud doar eu.
- Semeni leit cu fostul meu soț, cu Eduard, de parcă ați fi gemeni. Aveți aceeași statură, aceeași față ovală, același cap mare cât un bostan, aceleași buze subțiri.
O ascultam uluit, neștiind ce să-i spun. Nebună însă nu părea a fi.
- Nu ați vrea să mergem la o cafea în pizzeria de peste drum?
- De ce nu?, am primit eu și am urmat-o.
- Pur și simplu când v-am văzut în magazin m-a izbit asemănarea dintre dumneavoastră și fostul meu soț, de care îmi este încă foarte tare dor, mi-a mărturisit femeia după ce ne-am așezat la o masă de lângă fereastră și am comandat cafea.
- Dar ce s-a întâmplat cu soțul dumneavoastră?
- A murit într-un accident de mașină, acum doi ani, mi-a spus ea și s-a uitat pe fereastră, spre mașinile care rulau pe stradă. În Dacia aia eram și eu, dar și băiatul nostru. Noi am scăpat, dar el a murit.
După câteva minute de tăcere, a continuat.
- Aveți aceeași ochi și aceeași bărbie. Singura deosebire e că dumneavoastră aveți o aluniță la rădăcina nasului.
- Mai vreți ceva? ne întrebă chelnerul.
- Da, încă două cafele, i-am zis eu și el a plecat un pic dezamăgit.
- Știți, am o rugăminte, îmi spuse femeia după ce chelnerul plecă. Ați primi să ne faceți o vizită?
O priveam nedumerit.
- Ca să luați masa cu noi.
- Să știți că eu sunt căsătorit și nu am de gând să-mi părăsesc soția.
- Dar eu nici nu mă gândeam să vă seduc. Pur și simplu aș fi foarte bucuroasă, dacă ați accepta să prânziți, cu mine și băiatul meu, la noi acasă.
- Când?
- Sâmbăta asta.
- Unde stați?
- În Coșnița.
- Dar cum să ajung până acolo?
- Vin eu să vă iau de acasă cu mașina.
- Atunci accept. Doar că am să-i povestesc și soției mele unde mă duc.
- Nu am nimic contra.
Sâmbătă pe la amiază, la ora două femeia mă aștepta în Dacia ei în fața blocului meu și m-a dus la Coșnița. În fața casei ei, ne aștepta băiatul ei de cinci ani, care când mă văzu, nici una, nici alta, mi se aruncă în brațe și începu să plângă. L-am lăsat să plângă cât a vrut, iar când s-a liniștit am intrat în casă, și ne-am așezat la masă.
După ce am mâncat, Irina mi-a arătat fotografiile lui Eduard și eu m-am convins că nici ea și nici băiatul ei nu mințeau: într-adevăr, semănam leit, doar că ne îmbrăcam diferit, el era mai stilat și mai subțire. Înainte să plec, Irina mi-a arătat și fotografiile lui Cezar, noul ei iubit, și m-a întrebat cum mi se pare.
- Parcă pare a fi un tip ok, i-am zis eu și ea s-a luminat la față.
Sâmbăta viitoare m-a rugat s-o iau și pe nevastă-mea, iar ea l-a adus pe Cezar și ne-am simțit foarte bine împreună. Apoi i-a adus și pe părinții ei și aceștia ne-au povestit că, în casa aia, în care trăiau și ei în 1992 s-a împușcat și ne-au arătat urmele gloanțelor din pereți. Irina, la fel ca și Cezar, se născuseră după acel război: doar Eduard îl prinse și chiar luase parte la el, deși era copil. Acum părinții ei trăiau la o soră de-a Irinei, la Chișinău.
Sâmbăta viitoare i-am invitat la noi și ne întâlneam regulat, când în Coșnița, când la Chișinău și ei au devenit cei mai buni prieteni ai noștri. Ne-am împrietenit atât de tare că nu ne-am mirat deloc când ne-au propus să le fim nași. Am acceptat, iar nunta a fost foarte frumoasă. Iar a doua zi după nuntă, în timp părinții Irinei, împreună cu socrii ei și cu nevastă-mea și Cezar se dregeau în sufragerie, femeia m-a rugat s-o însoțesc în bibliotecă, unde a scos toate fotografiile lui Eduard din album și le-a băgat într-o pungă. Am ieșit în spatele casei ăleia din Coșnița, în care s-a împușcat în 1992, și Irina le-a stivuit într-o grămăjoară pe pământ și le-a dat foc și nu am plecat de acolo până nu s-au transformat într-un morman de cenușă. Doar după aia ne-am întors în casă și am intrat în sufragerie ca să ne dregem și noi.
